Într-o eră în care multe dintre piesele muzicale sunt create cu intenția de a rămâne doar în prezentul imediat, „Ploaie în luna lui Marte” continuă să rezoneze cu o durabilitate rar întâlnită, reamintindu-ne că muzica, atunci când e făcută cu sinceritate și sensibilitate, poate deveni un refugiu în fața vremurilor schimbătoare și o punte de legătură între trecut și viitor. Alifantis nu este doar un „poet al muzicii” – el este un arhitect al emoțiilor care înțelege cum să construiască o lume a reflecțiilor fără a ne lăsa vreodată într-o stare de amăgire.
Versurile lui Nichita Stănescu sunt incredibil de bine puse pe portativ de Alifantis, care rămâne din orizontul meu de vedere, unul dintre marii compozitori ai muzicii noastre folk.
Cei născuți mai de vreme își amintesc că, există voci care îl așează pe Stănescu pe același piedestal cu Eminescu. Știu că sunt păreri împărțite dar, în artă fiecare are părerea lui. Îmi place și mie Nichita, îmi place și Alifantis.
Piesa asta o mai cântă și băimăreanca noastră, Paula Seling. Probabil dintr-un soi de solodaritate locală, ar fi trebuit să propun astăzi varianta aceea. Dar, pentru că pe certificatul de naștere al piesei scrie Nicu Alifantis, îmi veți înțelege probabil alegerea.
Apoi, mi se pare că Alifantis a creat un spațiu muzical în care timpul nu mai contează, iar „Ploaia din luna lui Marte” devine o metaforă a unor trăiri universale: incertitudinea, dorința de a înțelege, dar și de a fi la un moment dat „găsiți” de viață. Poate că toți avem nevoie de un astfel de cântec, care să ne amintească de fragilitatea existenței și de faptul că, indiferent de ploile care vin sau pleacă, întotdeauna răsare soarele.
Într-o eră în care multe dintre piesele muzicale sunt create cu intenția de a rămâne doar în prezentul imediat, „Ploaie în luna lui Marte” continuă să rezoneze cu o durabilitate rar întâlnită, reamintindu-ne că muzica, atunci când e făcută cu sinceritate și sensibilitate, poate deveni un refugiu în fața vremurilor schimbătoare și o punte de legătură între trecut și viitor.
Alifantis nu este doar un „poet al muzicii” – el este un arhitect al emoțiilor care înțelege cum să construiască o lume a reflecțiilor fără a ne lăsa vreodată într-o stare de minciună.
