“Și -atâta m-oi duce noaptea
Pâna m-oi ‘tâlni cu soartea
Ori cu soartea, ori cu moartea,
Ori cu care mi-a fi partea.”
Mi-e greu să scriu la trecut despre Marinel Petreuș. Din mai multe motive. Mama mea i-a cunoscut bine pe Frații Petreuș. Eu nu am avut această onoare dar bunul Dumnezeu mi-a dat șansa să le cunosc copiii. Cu Marinel, am clipe multe petrecute. Pe scene prăfuite și în studiouri de televiziune. Mereu calm, profesionist, preocupat să îi iasă cântarea bine.
Venea mereu cu Ghiță Pârja, colegul lui. Amândoi din altă lume. Fără bârfe, fără răutăți, talentați dar mai ales modești. Mult prea modești, dacă e să mă refer la branșa lor.
De câteva ori, la Ieud, la „Întâlnirea cu fiii satului”, cânta cu grupul „Am fost ș’om fi”. Ieșeau niște cântări fabuloase, spectatorii cântau cu ei, spectacolul era desăvârșit.
Apoi, orice întâlnire cu el era o binecuvântare. Ochii îi zâmbeau mereu, calm. Era de o bunătate ieșită din comun. Știu că am vorbit la un moment dat cu el, la un matinal, despre Maramureș. Fantastic ce mult a iubit ținutul acesta. Și datorită moștenirii înaintașilor lui, dar și pentru că sufletul îi dicta asta.
Cu câtă mândrie purta costumul nostru popular, și clopu…
Mă doare tare să vorbesc în tăcere despre Marinel. El era lumină, căldură, pace. Era tot ce se spune despre Maramureș. Ne-a reprezentat atât de bine încât ar merita ca memoria lui să dăinuie veșnic.
Rămas bun, Marinel. Știu că acolo, în ceruri, îngerii te-au așteptat cu brațele deschise. Şi dimineața, după nopțile reci, fredonează împreună cu tine…”Cine scutură roua, feciorii dimineața…”.
Dan Cristian COARDĂ
