Sincer, nu știu câtă lume a auzit de Adrian Berinde, dar, din punctul meu de vedere, ar cam trebui. Poate, dacă la finalul rubricii dai play la videoclip și îți place, înseamnă că nu am scris în zadar. Dacă îmi și spui părerea ta într-un comentariu, e și mai bine.
Există cântece care nu se lasă doar ascultate, ci îți intră direct în piele. Amigos Poncho al lui Adrian Berinde este unul dintre acele rare momente muzicale în care timpul pare să se oprească, iar sufletul tău rămâne suspendat între amintire și prietenie. “Amigos Poncho” se regăsește pe discul Absent, piesă produsă de Sandy Deac, și pare a fi o meditație muzicală lentă, un ritm molcom care lasă loc șoaptelor, tăcerii, golurilor între note. De la primele versuri, parcă vezi o cameră veche, cu scaune trase deoparte, cu masa rămasă ca un martor tăcut. Lumina opaițului pâlpâie slab, ca o inimă obosită. Și în acel spațiu, tăcerea spune mai mult decât orice cuvânt. Berinde nu cântă doar, el povestește o despărțire de lume, de oameni, de un sine care nu mai poate fi atins.
„La capătul privirii tale / Nu mai e nimeni” , o simplă propoziție, dar cu greutatea unui destin întreg.
Titlul, Amigos Poncho, e o poezie în sine. „Amigos”, prietenii de altădată, poate pierduți sau poate doar transformați în umbre. „Poncho”, acoperământ, adăpost, dar și un fel de mască împotriva frigului sufletesc. Împreună, cele două cuvinte sună ca o strigare dintr-o lume caldă și prăfuită, unde prietenia era simplă, iar cuvintele nu trebuiau explicate. Poate că acești „amigos” nu mai sunt lângă noi, poate că doar amintirea lor ne mai ține calzi. Din când în când, în mijlocul melancoliei, răsună dorința de zbor. „Degeaba speri că poți să zbori / Degeaba strângi în tine marea.” E acolo, acea sete de libertate pe care viața, cu toate greutățile și umbrele ei, o face imposibilă. Și totuși, dorința aceea nu dispare – e poate singura dovadă că încă trăim.
Vocea lui Adrian Berinde, cu inflexiunile ei rugoase și tandre, duce povestea mai departe. Nu e un cântec perfect lustruit, nu vrea să fie un hit de radio. E o confesiune. O rugăciune spusă încet, pe care o asculți ca pe o taină.
Amigos Poncho nu e doar muzică. E o întâlnire cu noi înșine, cu prietenii pe care i-am pierdut, cu clipele care nu se mai întorc. E un memento că dincolo de zgomotul zilei rămâne acest loc tăcut, unde cuvintele lui Berinde ard ca niște lumânări în noapte. Într-o lume care ne îndeamnă mereu să uităm, cântecul acesta ne amintește să ne oprim, să respirăm și să ne lăsăm atingi de melancolie. Pentru că doar așa, în liniștea dintre două acorduri, putem simți cu adevărat ce înseamnă să fii viu.
Dan Cristian COARDĂ
