Probabil că fiecare mare religie a lumii se bazează pe un cuvânt care se întrupează, sau care are ca formă de manifestare pogorârea în ființă. Cuvântul, în sine, este expresia cea mai simplă a gândului; iar gândul, prin cuvânt, prinde viață și se întrupează.
Se întrupuiește și devine existență în sine, independentă chiar și de originea ei, gândul inițial (sau inițiatic?). De peste 16 secole, conform Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur, preotul invocă și cere cuvânt cu putere multă, spre plinirea Evangheliei iubitului Său Fiu, a Domnului nostru Iisus Hristos. Acest cuvânt nu este altceva decât rodul elementar al gândului, iar puterea multă pe care o vrea sacerdotul este intenția lui ca gândul bun să devină forță și formă, un bine în sine, care să ia calea – aparentă a – pribegiei prin lume și să îi îndrepte pe cei rătăciți, să îi vindece pe cei bolnavi, să îi ajute pe cei nevoiași. Întruparea cuvântului din gând sau a gândului din cuvânt este gestul spre care tânjește orice creatură, care, la rândul ei poate deveni creator, după modelul Lui. Astfel ea devine demnă de desăvârșirea actului creației, pentru că în acest fel își îndeplinește rolul și își împlinește rostul. Rostirea devine sens prin actul creației – sau, extrapolând, gândul se împlinește și ia formă, se întrupează.
Modelul Creatorului este, prin definiție, un model creator. Gestul Lui este – și trebuie să fie – imitat, la altă scară, de creatură, dar nelimitat de cultură. Lumea Lui trebuie completată prin lumea ei – iar aceasta nu pentru că lumea pe care El a creat-o nu ar fi perfectă, ci pentru că ființa este, prin însăși definiția ei, în permanență căutare a ceva. Lumea pe care o caută ființa este de multe ori și lumea pe care ea o imaginează, o clădește – „cu lucrul, cu fapta, cu știința și cu neștiința”, cu cuvântul sau cu gândul. Ființa are nevoie de această lume tocmai prin prisma imperfecțiunii ei – ca urmare o clădește prin gând și faptă. Frumusețea acestor lumi întrupate constă tocmai în faptul că, odată lansate – chiar și în spațiul gândurilor -, ele devin entități în sine, la fel cum operele de artă sunt autarhice și, peste timp, creează emoții sau chiar mântuire.
Momentul liturgic este în esența lui o întrupare a gândului prin cuvânt; cuvântul cu putere multă are valențe de transformare în „luați, mâncați, Acesta este Trupul Meu” sau în „Trupul lui Hristos primiți”…
„Nici un om nu este o insulă, de unul singur, fiecare om este o bucată din continent” – John Donne
O lecție importantă de viață este cea legată de apartenență. Fiecare om, indiferent de statut, culoare, religie sau concepție, simte nevoia să aparțină cuiva. Probabil că această nevoie ancestrală a ființei merge mult în adâncurile existenței noastre, când aparțineam, printr-un cordon, de ceea ce ne dădea mama, ca hrană esențială și existențială. Însuși cuvântul apartenență are în structura lui partea, pentru că noi, fiecare la rândul nostru, suntem parte a unui întreg. La orice vârstă, în orice context, aproape la fiecare gest, omul are nevoia organică de a se raporta la ceva, de a fi parte din ceva sau de a aparține cuiva. Chiar și adolescenții, în tendințele lor de a ieși din orice tipare cunoscute, tot vor să aparțină de ceva. Distanțarea și ne-participarea lor este tocmai maniera prin care fac parte dintr-o altă categorie, dincolo de tipare sau de un tipic cunoscut. Călugării, pustnicii care se retrag din lumea noastră și trăiesc în izolare au și ei, în inima lor, dorința de a Îi aparține doar Lui. Retragerea lor totală din lumea de rând este o altă formă (și forță) a apartenenței de gând…
Această nevoie de apartenență se naște din absoluta fragilitate a ființei. Frica de singurătate este una din cele mai mari frici pe care omul o cunoaște; probabil fără să își dea seama, este cea mai mare. Din această frică de singurătate derivă o serie de acțiuni sau manifestări, de multe ori total opuse. A nu rămâne în urmă, a nu fi abandonat, a nu fi marginalizat, a nu face parte dintre cei arătați cu degetul – devin doar câteva din temerile pe care fiecare om, la orice vârstă, le are. Pentru a contrabalansa aceste temeri prezente în fiecare din noi, omul a născocit sute de forme de exprimare, în mod instinctiv, sub diferite semne: al iubirii – ținerea de mână, îmbrățișarea, sărutul, al participării – adunarea, gruparea, competiția, concursul, munca, răsplata, al realizării – construirea, sfătuirea, rugăciunea etc.
Grija pentru celălalt, pentru aproapele sau pentru semenul nostru este un alt element care începe de la cordonul ombilical, iar apoi continuă prin îmbrățișarea copilului mic, ținerea de mână, privirea, ascultarea, iar mai apoi gândul. De fapt, pe măsură ce creștem, se tot mărește distanța fizică pe care o avem până la trupul mamei – și mama e cea care ne urmărește, pe întreaga noastră viață, anulându-ne frica de singurătate, prin îmbrățișare, ținere de mână, privire, ascultare, gând sau rugă. Atunci când nu mai poate să ne vadă cu ochii trupului sau să ne audă, mama e cea care, prin rugăciune, dă trup gândurilor ei și ne creează spațiul unde noi să putem fi ocrotiți. Ea ne vede mereu cu ochii inimii ei și faptul că noi suntem, în marea parte a timpului, ocrotiți, i se datorează din plin.
Fără să știm, noi trăim într-un spațiu unde gândurile au prins formă și sens, iar tot ceea ce noi simțim poartă semnul ocrotirii. După modelul ei, noi suntem chemați să facem la fel, instinctiv și atemporal, cu copiii noștri; de fapt mama repetă modelul Lui, care ne cheamă pe toți să Îl urmăm. Mama este și cea care, după exemplul Lui, dă viață…
Într-un astfel de context, în care noi, în ciuda diversității noastre, nu suntem izolați, singuri, părți disparate, suntem chemați prin natura noastră genetică să facem și să fim parte din ceva. Noi toți construim imaginea și chipul Lui, împreună-participând la părțile care Îl compun. Sensul Lui este dat de noi după cum sensul nostru este dat de El, chiar și prin celălalt. Se spune că nici mântuirea nu se poate face de unul singur, iar aceasta e cea mai bună dovadă a faptului că noi trebuie să împreună-urcăm pe drumul lung al zidirii către cer.
Mihai PĂTRAȘCU
