Legea firii face ca, la capătul zilei, să vină liniștea sau odihna, plata sau răsplata. Aceeași veșnică-rânduire a lucrurilor și a lumii îl așează, la sfârșit, printr-un demers răsplătitor, pe fiecare la locul lui, după cele câte le-a făcut dar și după cum le-a făcut. La capătul zilei întunericul cucerește lumina și liniștea inundă agitația; zidirea și facerea de peste zi glisează spre re-facere sau ne-facerea din noapte și vorba convertită-n cânt o fi în miezul nopții transformată-n șoapte.
La capătul zilei mâna care ține sceptrul sau stăpânește, creează sau clădește, e pusă sub imperiul unor mișcări domoale, repetitive, sau își găsește, în mângâieri, odihna, tot așa cum lacrimi și sudoare se convertesc în perle, inundând pământul roditor al ființei și înnobilându-l cu rost. La capătul zilei e timp pentru răsplată și loc pentru recoltă; e bucuria adunării și a împreună-celebrării, e hrana și îndestularea, e cina și împăcarea…
Grija ca demers interogator ar trebui să dispară atâta vreme cât, peste zi, lucrul bine făcut și rânduiala după vremi sunt expresii ale unor certitudini; focul incertitudinilor se așează, încet, în vatră – hestia devine destinul nostru, al fiecăruia – iar destinul nu e altceva decât modul cum ne-am așternut, în mod anterior, timpul și rostul ființării. Și acum îl înțeleg din plin pe William James, care spune că viața nu îmi poate da bucurie și pace, ci ține doar de mine să le doresc. În schimb viața îmi dă timp și spațiu, ține doar de mine să le umplu cu ce vreau.
Nimeni în afară de mine nu e responsabil pentru alegerile mele, dar dacă plec la drum cu inima smerită și cu încuviințarea că smerenia premerge înălțării, dacă îmi lucrez grădina cu conștiința muncii bine făcute, chiar dacă nu va fi observată de nimeni, cu certitudine că la a doua venire vom avea răspuns bun judecății. Cu siguranță că atunci grija e convertită în bucurie și nu trebuie de pe acum să ne muncim cu gîndul la ce va fi atunci, deseară, la capătul zilei.
