În plin conflict armat, o delegație a Consiliului Județean Maramureș a participat, între 2 și 7 iunie, la Summitul Regiunilor și Orașelor desfășurat la Kiev, capitala Ucrainei. Drumul a fost presărat cu emoții puternice, vizite marcante în zone afectate de război, întâlniri diplomatice de nivel înalt și un mesaj clar de solidaritate românească. De la Cernăuți până în inima Kievului, experiența a fost o lecție de istorie vie, demnitate și curaj. Deși momentul nu părea cel mai potrivit, războiul ne-a învățat că uneori solidaritatea nu poate aștepta.
Plecarea a fost una tăcută. Calmă, dar intensă. În fiecare dintre noi clocotea o curiozitate firească, poate chiar o doză de neliniște. În mașină nu era gălăgie, doar gânduri. Ce ne așteaptă? Ce vom vedea? Ce vom simți? Forțam un firesc care nu venea natural, dar ne încăpățânam să-l păstrăm. Era modul nostru de a păși cu demnitate pe un teritoriu sfâșiat de război. Ne aștepta Ucraina.
La Vama Siret, procedurile se desfășoară rapid. Ne așteaptă mașina Ambasadei României în Ucraina, mutăm bagajele și trecem granița. Nu există ziduri vizibile între pace și război, doar o linie pe hartă. Dar de cealaltă parte, totul se simte altfel. Aerul, cerul, tăcerea, au altă greutate. Apusul care ne întâmpină e liniștit, ironic de frumos. Ne simțim străini, dar bineveniți. Parcă Ucraina însăși ne aștepta.
Ajungem la un hotel din apropierea Cernăuțiului. Lume multă, muzică, o atmosferă de chef neașteptată. Într-o țară măcinată de război, viața pulsează, se încăpățânează să meargă înainte. Ne așteaptă consulul general Irina Loredana Stănculescu și consulul Cristian Toma Dacică de la Consulatul General al României la Cernăuți. Ne simțim în siguranță.
Ni se alătură și Excelența Sa, Alexandru Victor Micula, ambasadorul României în Ucraina, un diplomat remarcabil, un om cald și calm, într-un loc unde orice urmă de stabilitate este prețioasă. În astfel de momente, diplomația nu mai e doar meserie. Devine sprijin. Umanitate.
A doua zi, de dimineață pornim spre Universitatea Națională „Yurii Fedkovici”. Acolo, în Sala Unirii și în Sala de Marmură, istoria se simte în fiecare coloană, în fiecare ecou. Nu e doar o clădire, e o amintire vie a spiritului românesc. Ghidul nostru, Nicolae Costaș, povestește cu o blândețe moldovenească care liniștește, dar și răscolește. Întâlnirea cu dr. Cristina Pălădian e una care ne lasă fără replică. Ne vorbește despre lupta discretă, dar profundă, pentru educația în limba română. „Nu cerem nimic, doar să nu fim uitați”, spune. Și cuvintele ei dor. Apoi vizităm Palatul Național al Românilor. Zidurile nu sunt doar ziduri. Sunt martori. Sunt mărturisiri. Acolo, Vasile Bâcu, președintele Societății „Mihai Eminescu”, ne întâmpină cu o căldură greu de descris. Pentru el, românismul nu e doar cultură. E viață. E dăruire. E destin.
Vedem statuia lui Eminescu, facem fotografii, dar simțim mai mult decât imortalizarea unui moment. Simțim apartenență. Legătura.
Drumul spre Kiev e lung și plin de filtre militare. Avem noroc cu plăcuțele de înmatriculare diplomatice. Într-o parcare, mâncăm la botul calului, cu merindea de-acasă. Slănină, ceapă, brânză. Gusturi care ne țin legați de normalitate. Mulțumim Iza.
Apoi, Kiev. Orașul care încă trăiește, deși a fost rănit. Vedem clădiri ciuruite, poduri distruse, urme vizibile ale unui război pe care nimeni nu l-a chemat.
Ne cazăm la Hotel Opera, ne întâlnim din nou cu domnul ambasador și cu echipa lui. Suntem instruiți ce facem în caz de alarmă, vizităm adăpostul, facem un plan în caz de urgență. Aici, totul se face cu gândul la „dacă”.
A doua zi vizităm Borodianka. Statuia vandalizată a lui Taras Șevcenko. Ziduri pictate cu suferință. Artă care încearcă să vindece. Durere care nu se lasă ștearsă. Găsim aici clădiri distruse la debutul invaziei rusești, dar și extrem de multe reconstruite. Ucraina are puterea de a renaște din cenușa războiului.
Ajungem în Bucha. La biserica Sf. Andrei găsim zeci de chipuri expuse. Oameni simpli. Uciși. Printre ei, fiii preotului care ne arată locul unde le sunt scrise numele. Ne închinăm, aprindem o lumânare. Acolo, tăcerea nu e doar solemnă. E sfâșietoare. Tăcerea e singura posibilitate de a sta de vorbă cu gândurile noastre. Ascultăm, privim, simțim.
Apoi mergem spre Parlamentul Ucrainei. Discuții oficiale, securitate și prima alarmă. Președintele CJ Maramureș, Gabriel Zetea, se întâlnește cu domnii Oleksandr Korniienko, prim-vicepreședinte al Radei Supreme, Denys Vyacheslavovych Maslov, președintele Comisiei Juridice, Mykola Oleksiіovych Stefanchuk, președintele Subcomisiei pentru adaptarea legislației ucrainene la Acquis-ul UE și Mykhailo Laba, membru al Comisiei pentru Buget.
Se vorbește despre cooperare, economie, viitor. Despre podul de la Sighet. Un gest puternic de prietenie într-un context care ar fi putut separa, dar care unește.
Mergem apoi spre Maidan. Piața Independenței. Acolo, în 2013-2014, a început revoluția. Locul poartă în el libertatea, moartea, lupta. Într-un colț de piață, multe stegulețe așezate cu grijă. Fiecare reprezintă o viață pierdută. Atmosfera e apăsătoare. Dar demnă. Facem poze și înregistrăm cțteva gânduri. Pentru mai tărziu, sau cine știe, poate pentru niciodată.
Ajunși înapoi la hotel, e liniște. Până când nu mai e. Alarma ne trezește din somn. Coborâm în adăpost. Apoi, ieșim în fața hotelului pentru că vroiam să vedem cu ochii noștri ce se ăntâmplă dincolo de ziduri. Dronelor li se aud zumzetele. Cerul se luminează de la trasoare. E real. E război. Ne întoarcem în adăpost. Închidem ochii. Nu ca să dormim. Ci ca să scăpăm, pentru câteva clipe, de groază.
La Summitul Regiunilor și Orașelor ajunge și președintele Ucrainei, domnul Volodimir Zelenski. Calm. Ferm. Mulțumește pentru curajul participanților de a participa la eveniment, oferă diplome și vorbește despre unitate și solidaritate. E liderul unei națiuni în durere, dar care refuză să se predea. În sală, oamenii îl aplaudă cu respect. Fără regie. Fără obligație. Sincer.
Președintele CJ Maramureș, Gabriel Zetea semnează cu emoție și responsabilitate un protocol de cooperare între Maramureș și regiunea Kiev. Nu a fost numai un act administrativ ci un gest profund de încredere, solidaritate și prietenie între două comunități care știu ce înseamnă durerea, dar și speranța. Un act administrativ, da. Dar și o declarație: Suntem alături de voi.
Seara tărziu vizităm alături de domnul ambasador un spațiu unde sunt expuse vehicule militare distruse. Tancuri, transportoare. Simboluri ale distrugerii. Dar lângă ele, un zid de fotografii. Eroi ucraineni. Sute. Poate mii. Pierduți. Dar nemuritori. Drumul spre casă e liniștit. Aproape. Doar un polițist prea curios la un punct de control ne aduce aminte că nu suntem încă în siguranță completă. Trecem granița. Schimbăm din nou mașinile. Suntem în România. Dar ceva s-a schimbat. În noi.
Ucraina nu e doar o țară în război. E o lecție. Despre curaj. Despre iubirea de neam. Despre demnitate. Despre cum să lupți chiar și atunci când totul pare pierdut. A fost o călătorie intensă. O experiență pe care nu o vom uita. Și pe care avem datoria să o povestim.
Mulțumesc Gabriel Zetea, Dan Mezok, Paul Szanizslo și Mihai Ciolte. A fost mai mult decât o vizită. A fost un angajament uman.
