Poate pentru că roșul lor nu e doar culoare, ci o rană vie în trupul câmpiei — o arsură de pasiune, tăcută și arzătoare.
Iubesc macii fiindcă le înțeleg fragilitatea — acea sfâșiere elegantă dintre zbor și prăbușire, dintre vis și uitare.
Iubesc macii așa cum iubesc clipa: efemeră, dar absolută.
Ei îmi amintesc că tot ce e cu adevărat frumos e sortit să treacă, să doară, să se întoarcă în pământ.
Iubesc sfiala lor, pudoarea ascunsă sub văluri de mătase subțire, ca o femeie ce nu se lasă privită în întregime niciodată.
Prin tulpina lor curge o sevă firavă ce adună în ea o taină — un adevăr nerostit despre începuturi și dorințe.
Poartă în ei o memorie interzisă — o sămânță ce-ți amintește de gustul fructului oprit.
Iubesc macii pentru că-mi aduc înapoi o vară… știi tu…vara aceea în care mi-am lăsat părul în bătaia vântului, chipul scăldat în lumină, și pașii desculți au atins pământul cu o liniște nouă, iar ei — macii — mi-au atins gleznele cu tainice săruturi roșii.
În schimb tu… tu nu vedeai macii decât prin ochii mei…tu admirai lanul imens de grâu ce-nsemna pâine pentru popor și oameni harnici în jur.
Dar eu… eu vedeam macii și pentru tine și uitându-mă la ei simțeam mireasmă de pâine coaptă pe vatră.
Iubesc macii… pentru că îmi respect amintirile — acele amintiri ce nu sunt de vânzare.
Macii nu se vând. Și nici sufletul meu.
Macii nu se pot rupe fără să moară.
Ei trebuie contemplați de la distanță, ca un adevăr dureros — ca o iubire pe care n-ai îndrăznit s-o declari, dar n-ai uitat-o niciodată.
Natalia FORNVALD
