Era fiu de preot.
Înalt, cu o statură monumentală, cu părul cărunt dat peste cap, dezgolind o frunte eminesciană- așa a fost cel care mi-a pus prima dată stiloul în mână.
Stiu că par demodată, dar pe vremea aceea nu exista cuvântul pix în vocabularul elevilor de școală primară.
Nu existau nici caiete tip, nici auxiliare curriculare. Și se putea face carte, fără ca noi să ne plictisim.
În pauze corecta caiete. Avea cerneala roșie imprimată între arătător și degetul mijlociu. Știți voi- acea cerneală roșie considerată azi de marii specialiști în educație a fi factor de stres pentru elevi.
Pe noi nu ne-a stresat. Din clasa mea fiecare a ajuns bine în viata asta, deși am făcut clasele primare la mine în sat.
Nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată trist. Era mereu jovial, dar devenea brusc serios când mai încerca câte un elev să se eschiveze de la tabla înmulțirii.
Toți copiii îl iubeau, chiar dacă am învățat tabla înmulțirii ca și când aș fi avut Gestapoul pe cap. Evaluarea se făcea în linie înaintea clasei cu fața la tablă și cu spatele spre clasă. Când ii simțeai degetul în spate aveai 2 secunde să spui răspunsul. Mă treceau toate căldurile numai când simteam ca se apropie.
Acum… sunt copii care ajung în liceu și nu știu cât e 7×8….
Orele de muzică erau ore de muzică, cele de desen erau pentru desen, cele de caligrafie erau în programă și se țineau cu sfințenie. Se respecta pe sine însuși ca dascăl.
Uneori îl vedeam scriind cu penița. Deși apăruseră stilourile și la noi în sat, ( și erau la modă stilourile chinezesti cu vârf de aur) avea o plăcere să deschidă călimara, să își înmoaie vârful peniței în cerneală și apoi să scrie cu un scris caligrafic demn de invidia scribilor de la casele regale.
Intra în mintea noastră, în jocurile noastre, glumea, deși nu cred că a avut o viață privată tocmai ușoară
Îmi amintesc ultima serbare: ne-a îmbrăcat pe toți țigănește și el era un fel de bulibașă acolo cu noi pe scena căminului cultural.
Când am terminat clasă a patra, am plâns vreo săptămână de groaza că trebuie să mă despart de el.
Când m-am cununat, l-am găsit în strană cântând în locul cântăreților. Îmi amintesc că a zis că la o absolventă de liceu pedagogic trebuie să fie cântările din slujba cununiei bine cântate.
Știți ce sunt toate aceste lucruri despre care vă scriu? – expresia dăruirii
Era în vremea comunismului, când peste noapte toți erau tovarăși și tovarășe. Mai puțin el! El rămăsese DOMNUL ÎNVĂȚĂTOR. Țăranii au refuzat să-i zică TOVARĂȘ. Era un fel de intimitate în felul în care i se adresau: încet, să nu cumva să ii audă cineva și să îi facă probleme.
Știți ca înseamnă asta?
Că și-a câștigat respectul, nu l-a impus.
Îl port în suflet ca pe o icoană și îl privesc când mi-e dor de oameni de calitate din învățământ.
Nu știu spre ce se îndreaptă acest sistem, dar uneori îmi pare ca o corabie cu cârma scăpată de sub control, în plină furtună.
Domnul învățător Șurani Fulviu- învățătorul meu- un om cum nu se mai nasc.
Mă rog azi pentru sufletul lui și pentru toți oamenii care ard dăruindu-se în școli, oameni capabili să formeze oameni.
La multi ani de ziua noastră!
Natalia FORNVALD