Lucrez de fix 20 de ani în digital. Am văzut internetul în toate etapele lui moderne și semi-moderne, de la promisiunea inițială a democratizării informației până la transformarea într-un ecosistem dominat de algoritmi opaci, competiție pentru atenție și mecanici psihologice extrem de sofisticate.
De la mIRC-ul cu ASLPLS până la Lolita Cercel cu peronul ei AI. Predau studenților de peste 10 ani, ceea ce înseamnă că am avut un contact longitudinal real cu generații succesive de tineri: i-am văzut cum intră în facultate, cum evoluează și cum se schimbă de la un an la altul. În 2022 am scris o “aproape carte” despre acest subiect, înainte să fie „cool” să vorbim despre el, în care descriam un colaps rapid, vizibil pentru cine avea răbdarea să observe, dar despre care prea puțini erau dispuși să discute serios. Să fie interes pentru decizii politice asumate nici pe atât.
Astăzi, ceea ce era atunci o intuiție bazată pe observație reală devine o realitate greu de ignorat. Bine, greu e mult spus. Sunt foarte mulți dispuși să ignore în continuare în timp ce dau scroll infinit pe TikTok și nu știu când s-a făcut noapte afară.
Recent, ministrul de interne, Cătălin Predoiu, a declarat că soluția în cazul accesului copiilor la social media este educația, că nu există modalități tehnice reale pentru implementarea unei interdicții și că rețelele sociale dezvoltă creativitatea. O poziționare pur politică, plină de lașitate și lipsită de informare, educare 🙂 pe subiect. Este o declarație care sacrifică viitorul pe termen lung al unei societăți în schimbul confortului politic imediat, făcută pe placul unei minorități foarte vocale care respinge orice formă de limitare în numele libertății absolute.
Ideea că nu există soluții tehnice este pur și simplu falsă. Ideea că social media dezvoltă creativitatea, în forma actuală și la vârste fragede, este o simplificare naivă sau o ignorare deliberată a realității.
Problema nu este dacă educația este necesară. Problema este că educația singură nu este suficientă și, mai important, nu funcționează în intervalul de timp în care noi avem nevoie de rezultate.
Prima direcție este educația formală. Da, educația este absolut necesară. Dar educația produce efecte pe termen lung, uneori foarte lung. Chiar dacă mâine s-ar adopta o lege coerentă care să corecteze problemele structurale din educația românească și, mai ales, chiar dacă acea lege ar fi aplicată consecvent, rezultatele ar apărea în cel mai optimist scenariu peste minimum zece ani. Zece ani reprezintă o eternitate într-o piață digitală care se schimbă cu o dinamică nemaiîntâlnită, accelerată suplimentar de inteligența artificială, care rescrie regulile jocului mai repede decât pot sistemele educaționale să reacționeze. În plus, nu există în prezent semne că o astfel de reformă reală este pe agenda guvernamentală. Din contră, deciziile recente par să împingă în direcția opusă, într-o țară care deja are cel mai mic procent de populație cu studii universitare din Uniunea Europeană.
A doua direcție este educația de acasă. În teorie, controlul parental, supravegherea și implicarea părinților ar putea reduce semnificativ riscurile. În practică, în România, acestea sunt o iluzie la nivel sistemic. Da, există părinți informați și implicați, dar ei reprezintă un segment redus. Majoritatea familiilor nu au timpul, competențele digitale sau resursele necesare pentru a implementa mecanisme eficiente de control și ghidaj. Fără o campanie națională masivă de informare și educare, care nu pare să existe nici măcar în planificare, această situație nu se va schimba.
A treia direcție este limitarea. În absența educației sau până când educația produce efecte reale, limitarea devine nu doar justificată, ci necesară. Este exact motivul pentru care țări cu sisteme educaționale net superioare celui românesc au început deja să implementeze restricții sau să le pregătească. Tehnologia pentru aplicarea acestor restricții există. Modelul australian, de exemplu, mută responsabilitatea de pe umerii părinților pe platforme. Dacă sunt descoperiți minori sub 16 ani pe platforme unde nu ar trebui să fie, responsabilitatea și sancțiunile financiare cad asupra companiilor, nu asupra utilizatorilor individuali. Este un model pragmatic, aplicabil și, mai ales, eficient. Mecanismul prin care platformele obțin rezultate nu este doar de recunoaștere facială, ci și de istoric de consum, comportament pe platformă, mesaje, comentarii, interacțiuni pe platformă. Este un algoritm extrem de eficient. Poate fi ocolit? Absolut. Dar este nevoie de un anumit nivel de competență digitală pentru a face asta. Ceea ce lipsește generațiilor tinere. Paradoxal. Și pe măsură ce metoda de fentare a algoritmului devine mai eficientă, popularitatea ei crește. Ceea ce crește și vizibilitatea ei, fapt care duce la o blocare mult mai facilă de către platforme, respectiv autorități.
Dincolo de argumentele politice sau ideologice, ceea ce observăm este un colaps real în rândul generațiilor tinere. Capacitatea de gândire rațională, dezvoltarea emoțională, reacția cumpătată, abilitatea de a construi argumente coerente, relaționarea interpersonală, socializarea reală, toate acestea sunt puternic impactate. Diferențele față de generațiile anterioare nu sunt subtile: sunt de-a dreptul dramatice.
Rețelele sociale, în forma lor actuală, nu sunt simple instrumente neutre. Sunt sisteme proiectate deliberat să maximizeze retenția și consumul, folosind mecanici psihologice avansate care exploatează vulnerabilitățile cognitive ale utilizatorilor, cu atât mai mult ale copiilor și adolescenților. Ignorarea acestui fapt nu este un semn de libertate, e un semn de naivitate criminală pe termen mediu și lung.
Dacă ești un avocat al libertății absolute și crezi că tinerii ar trebui să poată face ce vor, cât vor și unde vor în mediul digital, ai dreptul la această opinie. Dar trebuie să accepți și consecințele. Bine, alături de noi toți. În doi sau trei ani, aceste generații vor intra pe piața muncii. Vor trebui să funcționeze într-un sistem care presupune disciplină, concentrare, responsabilitate și interacțiune socială reală. Integrarea devine deja din ce în ce mai dificilă, iar efectele nu sunt doar individuale, ci sistemice, cu potențial devastator pentru societate.
Accesul copiilor la social media nu mai este doar o discuție despre parenting sau despre libertate individuală. A devenit, încet dar sigur, o problemă de sănătate publică, de educație și, în cele din urmă, de securitate națională. Dacă nu avem curajul să spunem asta clar și să acționăm în consecință, costul îl va plăti nu doar o generație, ci întreaga societate.
Studiile sunt acolo, peer reviewed, acceptate, vizibile, cunoscute. Trebuie doar să avem interesul să le parcurgem, să le înțelegem, să le adaptăm nevoilor noastre și să avem un interes politic în a educa cu adevărat România. Nu avem.
