La Mormântul Părintelui Arsenie Boca
Se spune că fiecare om are parte, tot așa precum are nevoie, de o inițiere. Nu putem depăși stadiul în care suntem dacă nu trecem, cu sau fără voia noastră, printr-o inițiere. Nu putem bifa încheierea unei activități și nu putem stabili începerea alteia dacă nu deținem cunoașterea, fie ea și sub forma unui mimetism gregar, a pragului pe care trebuie să îl trecem. Pentru orice inițiere avem nevoie de cineva cu experiență, de o mână sprijinitoare, de o persoană călăuzitoare, de o prezență în care ne punem, în acel moment de cumpănă, destinul.
Părinți, nași, educatori, învățători, profesori, instructori, formatori, prieteni, duhovnici – sunt câțiva din cei care, în diferite stadii ale dezvoltării noastre, ne sunt alături și ne ajută să trecem pragul, să evoluăm, să știm, să fim. Să ne fim.
Am avut parte și eu de o astfel de trecere… Concentrată într-o zi cât pentru o viață, experiența a fost pusă sub semnul unei lumini și al florilor. Al unei lumini părintești; pentru că mama, la plecarea noastră undeva, întotdeauna o face cu un gest chiar inconștient, ne ține becul aprins în noapte pentru a ne călăuzi drumul, chiar dacă afară lumina lunii e mult mai puternică.
În gestul ei de ocrotire totală, ea simte nevoia să ne aprindă fărâma de lumină pentru ca noi, pe tot parcursul drumului, să vedem pe unde mergem. Semnul inițierii a avut și amprenta – puternică – a unei lumini spirituale, pentru că duhovnicul este cel care îți aprinde căi de acces spre lumina lumii.
M-a ținut strâns în brațe, cu bucurie, în fața locului pe unde se perindă viața și trecerea ei, în tremurul meu continuu. Și atunci am realizat că noi, ca ființe, ne modelăm din tremuratul imprimat de un factor exterior, asemenea lutului.
Olarul când pune pe roată lutul, până ce mișcarea are un număr suficient de mare de rotații, îi surprinde lutului nu altceva decât dezechilibrul și tremuratul. Apoi, treptat, prin rotirea tot mai mare și cu ajutorul imperios al mâinii, modelează lutul după chipul și asemănarea gândului căruia îi dă viață…
Tot așa și duhovnicul, prin punerea mâinilor lui (sau îmbrățișarea lui inițiatoare), modelează făptura în rotirea ei prin lume, dându-i echilibru, formă, armonie. Și lumină. Forma pe care o ia făptura noastră, după relaționarea cu duhovnicul, conține toate atributele unei frumuseți atât pământești, cât și cerești. Este haina pe care trebuie să o îmbrăcăm până la întâlnirea de sus cu Iisus, sau până la următoarea spovedanie.
Pe durata zilei vieții noastre, mama ne aprinde lumina și ne călăuzește drumul, duhovnicul îi adaugă miros de bună mireasmă duhovnicească și ne-o menține, dându-ne certitudinea că aceasta este Calea spre Adevăr și ne ajută să înțelegem îmbrățișarea maternă ca pe una divină, menită a ne ocroti în toate cotloanele rătăcirilor noastre.
Iar când toată această experiență se face sub semnul florilor, ajungi să afirmi, la fel ca și Părintele Viorel, care m-a îmbrățișat la mormântul lui Arsenie Boca: Eu cred că nici în rai nu sunt atâtea flori câte am văzut acolo!