Dimineață. Începe o nouă zi. În drum spre serviciu. Pe marginea drumului din sat, o bătrână îndoită de spate sub povara unei vieți deloc ușoare, îmi face cu mâna din mers să opresc să o iau până în oraș.
În clipa aceea mi-a venit în minte bunica, mergând cu coșul în spate plin cu cireșe peste Herteș să facă bani de miere și de oloi. Parfum de altădată mi-a umplut pe loc spațiul personal.
O frază citită recent îmi vine ca un click în minte: „nu contează cât costă mașina pe care o conduci, ci câți oameni care aveau nevoie ai dus cu ea”. Frânez instinctual exact în fața ei, gândindu-mă că s-ar putea să nici nu poată urca și că aș încurca întreaga circulație.
Peste așteptările mele, bătrâna se descurcă singură.
Începe interogatoriul: Unde stai? Cum îi drumu? … între timp apuc și eu să o întreb cu ce treburi merge prin oraș și-mi spune că are necaz cu o bucată de pământ rămasă neîntăbulată și vrea să o dea fetei care să-i grijească la bătrânețe.
-De-a cui ești? mă întreabă foarte curioasă.
Îi spun. Reacția ei a fost totală:
-Îmi pare că te cunosc pă vorbă de la televizor.
Din păcate, în sat s-au astupat cărările, nu mai umblă femeile în povești (o formă primară de socializare care dispare încet) și oamenii au ajuns să se cunoască pă vorbe de la televizor.
Mi-e dor de satul de altă dată!
Un material de Natalia FORNVALD
