Vestul vrea un internet moral. China vrea unul care funcționează.
Există un reflex occidental foarte comod când vine vorba de China digitală. Spui „cenzură”, „stat”, „WeChat”, dai din cap grav, verbalizezi un “dar, vai” și ai închis subiectul. E reconfortant. Te face să simți că problema e acolo, nu aici. Că noi avem „internetul bun”, iar ei au o versiune defectă, politizată, distorsionată, incompletă. Poate te gâdilă și un ușor sentiment de superioritate. Realitatea e mai incomodă: internetul chinezesc nu e o eroare de sistem. E o versiune matură, cinică și perfect adaptată la lume așa cum este ea, nu așa cum ne place nouă să credem că e.
Diferența fundamentală nu e tehnologică. E psihologică.
În Europa și SUA, internetul încă funcționează pe o mare ficțiune: că atenția este scopul suprem. Totul e construit să te țină acolo. Scroll, like, share, rage, repeat. Platformele nu vor să faci nimic concret, vor doar să nu pleci. Ele fac bani și de pe lurkeri, cei care consumă pasiv. Și de pe stalkeri, cei care urmăresc pasiv. Acțiunea măsurabilă nu este singura care le aduce bani. În China, internetul nu are timp de romantisme. Acolo, platformele sunt construite să te pună la treabă. Cumpără. Rezervă. Plătește. Intră în grup. Participă. Acționează.
De aici și șocul estetic pe care îl avem când vedem interfețe chinezești. „Prea încărcat”, „prea mult”, „nu e user-friendly”. Corect. Nu e friendly. E eficient. Vestul tratează utilizatorul ca pe un copil cu deficit de atenție. China îl tratează ca pe un adult grăbit.
A doua diferență, mult mai subtilă, ține de identitate. În Vest, internetul a devenit un muzeu al sinelui. Profiluri, arhive, postări cringe din 2012 care încă ne bântuie, conturi făcute în urmă cu 2 decenii pe naiba știe ce site-uri. Totul trebuie să fie coerent, autentic, „on brand”. În China, identitatea online e un costum de schimb. Azi ești una, mâine alta, în funcție de platformă și scop. Nimeni nu te întreabă „dar tu cine ești cu adevărat?”. Întrebarea e „ce vrei să faci acum?”.
Rezultatul este un internet mai puțin anxios. Mai puțin moralizator. Mai puțin obsedat de puritate. Vestul își conservă sinele în borcan. China îl folosește, îl aruncă și îl reconstruiește fără nostalgie.
A treia diferență e legată de obsesia noastră preferată: viralitatea. A nu se confunda cu virilitatea. În Europa și SUA, succesul suprem este să „explodezi”. Să sari din platformă în platformă, să ajungi peste tot, să fii tradus, reinterpretat, remixat. În China, conținutul nu vrea să plece nicăieri. E gândit să funcționeze perfect într-un ecosistem închis. Glume care nu se traduc. Formate care mor dacă le scoți din context. Meme-uri imposibil de exportat.
Creativitatea chineză nu e universală. E hiper-locală. Vestul produce conținut pentru lume. China produce conținut pentru mediu. Și mediul câștigă aproape întotdeauna.
A patra diferență e poate cea mai dureroasă pentru ego-ul nostru democratic sau pseudo-democratic. Sau aproape-democratic. În funcție de moralitatea de moment a președintelui Trump. În Vest, utilizatorul e „public”. Consumă, reacționează, comentează indignat și pleacă. În China, utilizatorul e participant. Intră în grupuri, coordonează acțiuni, cumpără împreună, face lucruri împreună cu alții. Like-ul e aproape irelevant.
De aici și succesul live commerce-ului, care în Vest e încă privit ca un fel de teleshopping cu TikTok. Pentru că noi vedem internetul ca spectacol. Ei îl văd ca infrastructură.
Și ajungem la diferența care le explică pe toate celelalte: China construiește internetul cu presupunerea că lumea este instabilă. Nu „ar putea deveni”. Este. Deja. Platformele sunt gândite pentru schimbare permanentă. Funcții care apar și dispar. Algoritmi care se modifică brutal. Utilizatori care se adaptează fără să ceară explicații sau scuze publice.
În Europa și SUA, încă avem pretenția stabilității. Vrem roadmap-uri, transparență, predictibilitate. Ne enervăm când platformele se schimbă prea mult. În China, schimbarea e default-ul. Nu e o criză. E marți.
Asta nu înseamnă că internetul chinezesc e „mai bun”. Înseamnă că e mai sincer. Nu promite libertate absolută, autenticitate eternă sau comunități magice. Promite funcționalitate într-o lume care nu te așteaptă.
Poate de asta ne deranjează atât de tare. Pentru că, în timp ce noi încă discutăm despre „valori”, China a acceptat că internetul nu e un spațiu moral. E un instrument. Iar instrumentele nu te mângâie și nici nu-ți spun că ești cel mai bun, frumos, fericit, deștept din lume. Te ajută sau nu.
