Parabola fiului risipitor a făcut să curgă multe idei, îmbinând teologia cu filosofia, literatura sau culoarea prin miile de pagini sau de tablouri și scene care au surprins, în diferite perioade istorice, momentul. Interpretările au farmecul lor sau depind de lumina sub care autorul (sau pictorul) a vrut să zugrăvească scena. Frumusețea acestei parabole, cu infinitele ei nuanțe, cuprinde și o strălucire caldă, dată de tihna și de lumina pe care o degajă zâmbetul de împlinire sau de mulțumire. Tatăl se bucură, se luminează la față și se simte împlinit în momentul în care, din drumurile marcate de primejdii, provocări sau setea de cunoaștere, fiul (risipitor) se întoarce și își petrece seara acasă. De fapt, aici este bucuria părinților care, în toamna vieții, au parte de revenirea copiilor trimiși în lume pentru a se forma, pentru a se modela, a învăța și a participa la spectacolul acesteia. Tatăl se simte împlinit în momentul în care, în liniște, poate să se bucure de seara zilei și de toamna vieții, împreună cu fiul care s-a întors. Deschiderea ușii casei îi aduce tatălui zîmbet și liniște sufletească, pentru că atunci are certitudinea și confirmarea că, din nou, casa e plină, iar viața lui e împlinită. În Casa Tatălui Ceresc, cu fiecare deschidere a ușii unei biserici, se luminează tot mai mult fața lui Dumnezeu, pentru că fiii lui revin, pentru liturghie sau rugăciune, din tumultul zilei, acasă. Zâmbetul de mulțumire de pe chipul lui și lumina pe care o degajă atunci când ușa deschisă marchează întoarcerea fiului sunt semnele clare ale unui sens dat lucrurilor și lumii. Al unei ordini. Al normalității și al continuității. Al trăiniciei și al veșniciei. Al întoarcerii. Pentru că acasă este locul de unde provenim și spre care ne întoarcem, căldura și ocrotirea mamei și lumina de mulțumire de pe chipul tatălui.
Morfologic, cuvântul întoarcere este compus din prepoziția în, care îi dă direcția, orientarea spre interior (iar aici interiorul e nucleul, centrul lumii) și un verb care, în sine, exprimă o activitate circulară, arhaică, practicată de comunitatea feminină în serile de toamnă și iarnă, cînd timpul luminii zilei este drămuit și îndeletnicirile femeilor erau eminamente casnice: a toarce. Toarcerea, în esența ei, este circulară, cuprinzînd o notă impresionantă de grijă, pentru că ea premerge țeserii sau cusutului, ambele fiind orientate înspre a îi oferi celui pentru care se fac hainele sau păturile, cu un adaos de ființă, protecție. Toarcerea este îngrijire și grijă, ocrotire și încercuire, expresii ale mamei, care, prin îmbrățișare, își cuprinde – sau acoperă – cu mîinile și corpul ei făptura zămislită din propriul trup; întoarcerea este bucurie și împlinire, atât a mamei, care își poate manifesta, prin timp, atributele ocrotirii, cât mai ales a tatălui, care prin revenirea fiului se împlinește. Astfel se asigură continuitatea vieții și a dăinuirii în spațiul de acasă, iar însăși existența tatălui prinde sens. Scopul și sensul tatălui este procreația, după cum sensul și scopul Tatălui este creația Omului. Tatăl se desăvârșește în gestul lui prin Fiul pe care îl trimite în lume pentru ca el, după drumurile, rătăcirea sau provocările din viață, să se întoarcă acasă.
Întoarcerea, în conținutul său de în toarcere, dă sensul grijii și al protecției; și poate că nu întâmplător verbul a toarce este foarte apropiat de toarta unui obiect casnic: oală, ulcior sau cană. Pentru a putea păstra un conținut (de regulă lichid, în esență apa), e nevoie de un ulcior, după cum pentru a putea să îți ostoiești setea e nevoie de apă, care se bea din cană, iar pentru a ne asigura hrana e nevoie de a pregăti mîncarea, tot într-un recipient circular, oala, și primul ingredient pentru prepararea hranei este apa. Toate aceste obiecte, pentru a fi mai ușor manevrabile, au cel puțin o toartă, pentru ca mama să le poată purta mai bine de grijă. Toarta este întoarcerea lutului înspre locul de unde se lipește firul de pământ modelat cu grijă de olar, după principiile toarcerii, doar că fusul este înlocuit cu roata, pentru ca acel fir îngroșat, ulterior este supus arderii (și smălțuirii), pentru fixarea de ulcior. Mama toarce, iar veșmintele pe care le desăvârșește se modelează după corpul fiului, într-o ocrotire și o grijă continuă, pe tot timpul zilei, iar tata modelează pământul și îl transformă în obiecte fixe, ferme, de care fiul are nevoie pentru a se hrăni.
În Transilvania un cuvânt foarte apropiat ca înveliș fonic de întoarcere sau de toarcere este și tolcer, sinonim pentru pâlnie. Iar în planul reprezentării grafice pâlnia este identificabilă cu fusul, atât ca formă, cât și ca modalitatea prin care, cu ajutorul unor mișcări circulare, mediate de îndemânarea degetelor, în cazul torsului sau de legile fizicii – efectul de vâltoare în miniatură – din interiorul pâlniei, finalul este un fir de ață sau un fir de apă. Scopul toarcerii este firul de ață, al tolcerului firul de apă, iar al întoarcerii este firul vieții.
A toarce este a învârti, a răsuci; pentru că doar prin învârtire și răsucire se poate transforma un produs brut (lâna) într-unul care se poate supune modelării (firul). Firul care se răsucește și se modelează este un alter ego al fiului care (se) pornește în lume pentru a se transforma și modela. Firul se toarce pentru a fi parte dintr-un veșmânt, iar fiul se întoarce pentru a fi parte din al casei pământ, să poarte de grijă de-al strămoșilor mormânt; tatăl se bucură chiar fără a scoate un cuvânt și întoarcerea lui îl împlinește pe cel Prea Sfânt.
Întoarcerea – și nu oriunde, ci acasă, – reprezintă cel mai complex gest pe care îl poate face fiul pentru a împlini Voia Tatălui, iar acesta e cu atât mai fascinant cu cât un simplu gest al ființei este de a toarce, de a se întoarce. Acasă este, dincolo de spațiul unei protecții totale, semnul ocrotirii cercului (al centrului), al protejării de tot și toate, al plinului și deplinului, al împlinului, dar este și, sub aspect morfologic, locul care conține o treime de a-uri. Cele trei vocale din compoziția cuvântului sunt expresia în planul ocrotirii a treimei celei de-o ființă și nedespărțite de pământul ceresc al spațiului familiar. Litera a este, în sine, expresia întoarcerii, a toarcerii care lasă capătul de jos al firului pentru a fi legat de următoarele litere, sau a toartei care se lipește de un obiect circular pentru a îi da o ușurință în folosire. Transformarea în cazul celei de-a treia vocale din a în ă îi dă noțiunii un plus de maiestuozitate și de regalitate prin coroana care se așează la final de acasă, la final de întoarcere, încununând o viață împlinită. Fiecare om poate să devină rege prin încununarea pe care i-o dă întoarcerea acasă, în Casa Tatălui Ceresc.
Mihai PĂTRAȘCU