Pentru cei ce am prins ani buni în regimul trecut, era un loc comun să ne prefacem – că citim, că învățăm, că lucrăm. Ne prefăceam că producem (și raportam cifre care nu aveau nimic în comun cu realitatea), că avem rezultate senzaționale, că depind așa mulți de acestea…
Cu timpul am învățat că prefăcătoria e o artă pe care nu e bine să o înveți pentru că, odată prins în cercul ei, vârtejul (și amețeala aferentă) este iminent. Prefăcându-ne că suntem supuși unui regim care ne îngrădea viața, ne ascundeam să mergem și să intrăm în biserici…
Azi situația e cu totul diferită: nu ne supunem regimului tentacular, dar ne prefacem – și pozăm cu un ostentativ simț al percepției camerelor de luat vederi – că suntem de o cuvioșenie evlavioasă.
Aproape că ne convingem și pe noi de drept-mărirea pe care o manifestăm, făcând din grija pentru celălalt (desigur, falsă) un apanaj al clipei ce trebuie imortalizată pentru ca ceilalți să ne vadă și să ne admire.
Facem din suferința oamenilor simpli motiv de afișare a mărinimiei noastre, ce trebuie surprinsă, în manifestare, atât din unghiul potrivit, cât și în lumina ideală pentru ca poza să dea bine. Poză ce oricum e prelucrată ulterior și îmbunătățită digital pentru ca salvatorul să adune și mai multe aplauze sau lauri…
23 august e una din zilele care ne-au marcat, celor ce am trăit și în regimul trecut, existența. Astfel, am învățat că lunile de august au gust de slujire și de sluțire, de însoțire și înrobire, de oameni mici și de pitici, de securiști și comuniști… Astăzi, la mulți ani după acele zile de 23 august, parcă toate lunile au același gust, văzând grotescul politicului din jur. Și ne prefacem că s-a schimbat ceva, văzând aceiași oameni și aceleași ne-caractere, aceleași manifestări, cu haine și culori diferite. Dar cu aceleași esențe și gusturi căzute în dez-gusturi. Au-gusturi…