Într-o dimineață de august, într-un sat din nordul Moldovei, se năștea un copil care avea să audă România altfel decât toți ceilalți. Nu doar prin sunetele viorii, prin cântecele satului ori prin clopotele bisericii, ci prin acea vibrație greu de explicat care leagă omul de locul din care a plecat. La 19 august 1881, în Liveni, județul Botoșani, venea pe lume George Enescu. Astăzi, la 145 de ani de la nașterea sa, muzica lui continuă să spună lumii cine suntem, chiar și atunci când noi înșine uităm.
Enescu nu a fost doar un compozitor român devenit celebru în străinătate. A fost un spațiu întreg de sensibilitate. A fost copilul precoce care a luat vioara în mâini înainte de a înțelege cât de mare este lumea, tânărul care a studiat la Viena și la Paris, interpretul admirat pe marile scene ale Europei, pianistul, dirijorul și profesorul în fața căruia muzicieni străluciți au învățat nu doar tehnică, ci și modestie.
În spatele acestei cariere impresionante a rămas însă mereu băiatul din Liveni. Oriunde l-a purtat destinul, Enescu a păstrat în el sunetele Moldovei și memoria unei Românii profunde, pe care nu a privit-o niciodată de sus. A ascultat doina, ritmul horei, cântecul lăutarilor și tăcerea dintre două fraze muzicale. A înțeles că muzica populară nu este un obiect decorativ și nici un simplu semn de identitate națională. Este o formă de memorie. Oamenii care nu și-au putut scrie suferințele le-au cântat, iar Enescu a știut să le audă.
Poate de aceea, în muzica sa, bucuria nu este niciodată cu totul lipsită de tristețe, iar tristețea nu devine niciodată deznădejde. Chiar și atunci când ritmul pare să ridice o sală întreagă în picioare, undeva, în adâncul melodiei, rămâne o umbră. Este dorul românesc, acel sentiment care nu înseamnă doar absență, ci și iubirea pentru ceea ce nu mai poate fi atins.
Rapsodiile Române au făcut cunoscută lumii energia muzicii noastre, dar Enescu este mult mai mult decât exuberanța lor. Cele două lucrări, compuse în 1901 și prezentate împreună la București în 1903, sub bagheta autorului, au devenit creațiile sale cele mai populare. Dincolo de ele se întinde însă un univers muzical vast și profund, de la sonate și suite până la simfonii și la opera „Oedipe”, lucrarea în care și-a concentrat o mare parte din forța creatoare.
Enescu nu și-a folosit niciodată talentul pentru a se așeza deasupra celorlalți. Deși era recunoscut drept unul dintre marii violoniști ai timpului său, putea reveni în România pentru a cânta în orașe mici, în săli modeste și în locuri pe care alți artiști de anvergură internațională le-ar fi considerat prea puțin importante. Pentru el, muzica nu era un privilegiu rezervat elitelor. Era o formă de comuniune.
Și-a sprijinit colegii, a încurajat tinerii și a strâns fonduri pentru bursele muzicienilor români. În 1912 a susținut un turneu în România pentru finanțarea unui premiu național de compoziție, gest care vorbește despre felul în care își înțelegea menirea. Nu era suficient să reușească singur. Simțea nevoia să deschidă drumul și pentru ceilalți.
Această generozitate s-a văzut și în relația cu elevii săi. Yehudi Menuhin, unul dintre cei mai mari violoniști ai secolului trecut, l-a privit ca pe un reper fundamental al devenirii sale. Enescu nu forma doar interpreți. Îi învăța să caute sensul din spatele notelor, să nu transforme virtuozitatea într-o demonstrație rece și să nu uite că muzica începe acolo unde orgoliul se retrage.
Viața lui nu a fost lipsită de rupturi. Ultimii ani i-a petrecut departe de România, într-un exil care nu putea șterge legătura cu țara natală. A murit la Paris, la 4 mai 1955, purtând cu el o Românie care nu mai exista în forma în care o cunoscuse. Datele biografice par simple și precise, între Liveni și Paris, între 1881 și 1955. Între aceste repere încape însă una dintre cele mai extraordinare vieți ale culturii române.
George Enescu ne obligă să privim altfel cuvântul patriotism. Pentru el, iubirea de țară nu a însemnat zgomot, declarații solemne sau superioritate afișată. A însemnat muncă. A însemnat să iei materia sensibilă a locului din care vii și să o transformi în artă universală. A însemnat să fii român fără să te închizi în granițele propriei identități și european fără să-ți pierzi rădăcinile.
La 145 de ani de la nașterea sa, Enescu rămâne mai mult decât un nume înscris pe frontispiciul unui festival, pe o clădire sau într-un manual. Rămâne dovada că România poate vorbi lumii într-o limbă pe care nimeni nu are nevoie să o traducă.
Când orchestra începe să cânte, timpul se retrage pentru câteva clipe. Reapar drumurile Moldovei, glasurile satului, neliniștea celui plecat și bucuria celui care se întoarce. În muzica lui Enescu, dorul nu mai este doar o rană. Devine frumusețe, memorie și lumină.
Iar uneori, ascultându-l, avem impresia că nu vioara este cea care cântă.
Ci România.
Dan Cristian COARDĂ
