Am scris de câteva ori despre mama. Nu suficient. Niciodată nu va fi suficient. Am mai scris despre tata. Puțin. Mult prea puțin. Am scris și despre Tatăl nostru. Infim… Am scris despre prieteni, colegi, oameni, necunoscuți,… Însă niciodată nu am scris despre fratele meu. Cred că nu eram pregătit. Nu eram nici în stare, nici în starea de a o face. Nici acum nu știu dacă sunt, dar, spre deosebire de momente din trecut, îmi dau seama că fiecare zi ce trece îmi diminuează tot mai mult puterea de a dărui sau de a da mai departe din lungul șir de experiențe sau bucurii de care am avut parte. Și cum pentu noi, oamenii, parcă niciodată nu este momentul potrivit pentru a începe ceva serios, iar amânarea este parte a ființei noastre, a venit vremea când realizez că în fiecare clipă, mereu, acum trebuie să facem tot ceea ce facem cu seriozitate, cu conștiință, cu profesionalism sau cu dăruire. Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste. Să ne apropiem de ceea ce facem și să ne apropriem ceea ce facem – pentru că faptele noastre sunt parte din noi, suntem chiar noi.
O mare parte din noi am crescut alături de un frate. Poate chiar toți. Toți. Chiar și cei care au fost singuri la părinți, sau care nu au avut decât surori. Fratele nostru, dacă nu a existat – sau nu există – fizic, nu este altceva decât semenul nostru, oglinda la care ne raportăm, prietenul nostru, aproapele, părintele, conștiința sau îngerul nostru. Vrem sau nu, vocea fratelui nostru este de fapt vocea îngerului care, din momentul în care pășim pe acest pământ și depindem de legile fizicii, ne însoțește la fiecare pas. Experiențele lui sunt experiențele noastre, iar proiecția faptelor noastre nu e altceva decât oglindirea acestora în lumina lui.
Cazul meu este unul mai fericit. Pentru că fratele meu este mai mare. Așa că am crescut, voit sau nu, la umbra lui. Cu bune sau mai puțin bune. Cu frustrări sau cu tăceri, cu senzații pe care atunci le vedeam printr-o perspectivă limitată, dar acum le retrăiesc total diferit. Pentru că ele m-au marcat și mi-au marcat creșterea, voința, faptele și deciziile. De multe ori îngerul mi-a vorbit prin vocea lui, a făptuit prin faptele lui sau mi-a dăruit prin oglindirea în el. Cum ar fi după prima oră de limba franceză, când a venit acasă și s-a lăudat în fața copiilor de la bloc, pe banca pe care o văd și acum, unde ne adunam puzderie de aceeași vârstă, că știe limba franceză, rostind cuvintele pe care și acum le aud în minte: c’est un crayon, c’est un cahier, c’est une lampe. Atunci mi se părea fenomenal cum cineva, aproapele meu, cunoaște ceva la ce eu nu aveam – încă – acces. Și mi-am dorit enorm de mult să ajung și eu să învăț limba franceză, să o stăpânesc și să depășesc acea stare de micime trupească și de limitare a cunoașterii… În timp, franceza a devenit prima mea limbă străină cunoscută, studiată la facultate și nu mare mi-a fost surprinderea când de multe ori am fost confundat cu un nativ de franceză. Am ținut seminarii sau discursuri în franceză, am publicat articole pe patru continente în franceză și am ajuns să mă simt acasă în această limbă. Datorită lui. Și – evident – Lui. După patru decenii de la acest moment, acum am certitudinea că trebuie să îi mulțumesc.
Copii fiind, iar eu mai mic, voiam să mă ia peste tot cu el. Însă nu aveam nici fizicul potrivit (nu eram așa rezistent ca el) și nici dorința de aventură cu care el se născuse. Eram supărat că nu mă lua pe mine niciodată în peripețiile lui – multe – prin zone limitrofe ale orașului – la moară, de unde lua mâncare pentru porumbei, la râu, de unde lua viermi pentru pescuit, în pădure sau la aventuri care, povestite, mi se păreau de o fascinație ieșită din comun, pentru că eu nu eram în stare de așa ceva. Acesta era doar apanajul copiilor mari, iar eu nu aveam voie să vorbesc cu ei – și nici cu străini. Aventurile lor erau la trecerile peste blocuri (de pe un bloc pe altul, la limita riscului), pe balustrada podului de peste Săsar, pe calea ferată sau chiulitul de la școală. Undeva, în mintea mea, atunci se sădea ideea că astfel de aventuri sunt accesibile doar premianților, iar eu, care nu străluceam prin nimic, nu aveam parte – și dreptul – la așa ceva. Ca urmare, după ce am crescut, am început să merg peste mări și țări de unul singur, să îmi înfrunt frica de aventură și de necunoscut. Am străbătut lumea de unul singur din Mexic până în Africa, din Singapore până în nordul Europei și am vorbit cu mii de străini. Și mi-am făcut acasă un loc din toate cele prin care mi-a fost dat să merg. Am învățat șapte limbi străine. Cât pentru cele șapte zile ale săptămânii – pentru a mă simți acasă oriunde voi merge și oriunde aș fi. Și pentru asta îi mulțumesc. Și Îi mulțumesc.
După primul an de facultate, a venit la mine – cu mama – să îmi ia cu mașina multele lucruri adunate de-a lungul lunilor în care am cumpărat cărți și am acumulat scrieri, lucruri pe care nu le-aș fi putut duce într-un bagaj, pe tren. Era cumva și o recunoaștere a mea – sau o apreciere pentru că, timp de un an, trecusem prin furcile Facultății de Litere de la Cluj, iar eu mă simțeam ca un premiat că ai mei veneau după mine să mă ducă acasă. El, fratele meu, venea cu mașina și mă punea la dreapta lui, pe drumul invers al inițierii mele spre Cluj. Refăceam drumul, dar acum cu întoarcerea acasă, în spațiul familiar și ocrotitor al nostru. Ce putea fi mai frumos? Pe tot drumul eu am mai avut o dorință – de fapt luni întregi am visat la acest lucru: să îmi dea și mie să conduc și să mă simt și eu om mare. În rând cu oamenii mari, cu lumea, cu cei care fac ceva deosebit. În ciuda zecilor de rugăminți, nu mi-a dat să conduc decât foarte târziu, pe motiv că prima dată trebuie să ieșim din Cluj, apoi să trecem de Dej, iar mai apoi să depășim muntele (Dealul Mesteacănului, evident). Așa de mult mi-am dorit să conduc și atâta ardoare am adunat în lunile dinaintea acelui iulie de acum 3 decenii, cu nopți nedormite în care îmi imaginam cum schimb vitezele, cum iau curbele sau cum trec de diferite locuri pe care le știam din autobuz sau tren, cum dau prioritate sau cum mă simt mândru că, în sfârșit, fac parte din lumea celor mari, încât la acel drum, cu cât avansam spre casă fără să conduc, cu atât mai mult creștea dorința mea de a o face – sau de a conduce, în contrapartidă, în locuri cât mai multe și cât mai îndepărtate. Mergând înapoi în timp, îmi dau seama că atunci vocea fratelui meu avea dreptate – nu eram pregătit pentru un așa drum lung, iar toată dorința mea de atunci s-a transformat în timp în milioane de km pe care i-am condus pe patru continente, la volanul a sute de mașini. În plus, am făcut ceva, ce în timp, este o altă expresie a mulțumirii către el. Și către El: am învățat să pilotez și am zburat cu sute de pasageri. Ba mai mult, a venit vremea mulțumirii, când l-am pus pe fratele meu cu mine în cabină și i-am dăruit bucuria unui zbor. Și mulțumirea de a-mi fi dat, la vremea când nu am înțeles, voința potrivită.
Exemple de acest tip am cu nemiluita. Experiențele adunate în jumătate de secol de existență nu vor fi niciodată reduse la câteva pagini. Și nici nu e scopul meu să o fac. Însă am învățat în acest timp că fratele meu este vocea de care trebuie să ținem cont dacă vrem să ne facem din drumul în viață o cale spre împlinire. Pe fratele meu îl cheamă – cu siguranță nu întâmplător – Cristian. Eu am fost fericit că am avut aproape trimisul lui Christos. Care mi-a vorbit fără ca eu să îmi dau seama, la vârsta potrivită, cum a putut – nu pentru ca eu să înțeleg, ci pentru ca eu să mă motivez. Nu pentru ca eu să fiu mulțumit, ci pentru ca, la timpul potrivit, să îi pot mulțumi. Și să Îi pot mulțumi. Nu pentru a mă face la vremea respectivă fericit, ci pentru ca eu, la rândul meu, să îi pot face pe alții fericiți atunci când timpul a cerut-o. Și mi-am dat seama că fericire mai mare nu există! Probabil că eu, fiind mai mic (inclusiv la naștere am avut 2,3 kg), am avut parte de un frate mai mare, de un Cristian și de un motivator care să compenseze ceea ce nu aveam eu, prin naștere. Și să îmi dea, în schimb, puterea unei motivații care să depășească toate neîmplinirile sau frustrările copilăriei. Însă eu cred că avem cu toții un frate de care trebuie să ascultăm: mai mic, mai mare, un părinte sau un prieten, o carte sau un înger. Pentru că fratele nostru este vocea interioară din noi, este motivația din noi și îngerul care are grijă pentru ca tot drumul nostru în viață să fie exact așa cum trebuie, orientat spre un sens.
Am încercat, de când mă știu, să mă încadrez în tipare: să nu ies din vorba părinților, să fac ascultare, să învăț, să iau drept exemplu pozitiv tot ceea ce am văzut în cărți și în școală. Undeva, e un traseu clasic – și sigur – către anumite realizări. Dacă îți faci la timp temele, dacă ești un elev silitor, dacă la școala vieții nu ratezi nici o lecție, ai toate șansele ca, la vremea toamnei, să aduni recolta potrivită și să îți vezi eforturile răsplătite. Este o răsplată a livrescului – și un fel de înțelegere cu Cel de Sus – dacă mergi pe drumul ascultării și al învățăturii, cu certitudine că răsplata potrivită vine exact atunci când e momentul să se materializeze. Dacă înveți să cânți la un instrument, prin repetiții multe, prin eforturi de ani (sau zeci de ani), prin multă trudă și mii de ore de practică, ai toate șansele să cânți bine într-o orchestră, iar publicul – și Dirijorul – să aprecieze ceea ce faci. Însă mai este un alt mod de a fi: dacă faci ceea ce îți dictează sufletul, dacă ești excentric, dar faci cu pasiune și cu trăirea din plin a clipei tot ceea ce faci, fără să îți pese de nimic, dacă ești acolo unde ești cu toată inima și cu tot sufletul, dacă te dedici cu toată ființa ta scopului pe care – chiar și pe moment scurt – îl ai, există toate premisele să strălucești! Este certitudinea și răsplata inimii, care este dincolo de orice livresc, de orice planificare sau de tot ceea ce am putea noi înțelege cu mintea. Și dacă El are grijă de păsările văzduhului, cum oare nu va avea grijă de cei care, cu inima deschisă, ard pentru o idee? Urmând calea fratelui meu, ai toate șansele să ajungi aproape de genialitate – pentru că Dumnezeu l-a trimis în lume pe Fiul Său tocmai pentru a sparge toate tiparele cunoscute și pentru a se răzvrăti, întru izbânda inimii!
Ascultându-l și urmându-l pe fratele nostru, prin orice voce ar vorbi el, sunt convins că putem fi mult mai aproape de El, iar drumul nostru în viață va fi, cu certitudine, chiar dacă nici mintea și nici inima noastră nu poate să înțeleagă, rostire și rost în tot ce va fi, în tot ce a fost!
Mihai PĂTRAȘCU