Mi-a spus cineva că viața noastră atârnă de un fir de ață. În diferite împrejurări, cu timp sau fără de timp, facem echilibristică pe un fir atât de subțire, încât și noi ne mirăm cum de mai rezistăm.
Se spune că nu poți obține ceva dacă nu ți-ai dus firul gândurilor până la capăt, exprimând – cel puțin la nivel mental – o dorință. Firul este, întotdeauna atunci când vorbim de un drum, cel care ne călăuzește; firul roșu este un concept care pe mulți – încă – îi face să stea drepți în fața șefilor care nu se știe niciodată când sună; avioanele nu primesc culoar aerian fără să intre pe un fir după cum, la aterizare, sunt ghidate de așa-numitul fir director…
Firul de ață e cel care, în situații delicate, poate să ne salveze de la descoaserea tivului, a manșetelor, a nasturilor sau de la o ruptură a hainelor; marea nu ar exista dacă undeva, în munte, nu ar susura veșnic un fir de apă; câmpul nu ar fi verde dacă nu ar da tonul un fir de iarbă; o mare parte din trecutul nostru ar fi fost privată de comunicarea cu ceilalți dacă centralistele nu ne dădeau, amabile, un fir…
Și binele și răul se înfiripă în lume și în noi. Afirmăm vrute și nevrute, depinzând de conjunctură, de vremi, pentru diferite avantaje de moment, uitând de foarte multe ori că firul nostru nu trebuie să fie decât Fiul Lui… Și dacă nu am uita atât de des aceasta, am putea fi noi înșine la rândul nostru fir, zefir, porfir…
Și poate că undeva, în adâncurile limbii, chiar și fericirea provine, semantic, nu de la un fier, ci de la un fir. La fel ca și, bineînțeles, firea noastră…
Mihai PĂTRAȘCU
