L-am cunoscut într-o zi fierbinte de iulie, în Maramureș, la Dănești. Aerul vibra de căldură, iar lumea părea să curgă mai încet. El a apărut senin, calm, zâmbitor, cu chef de vorbă și cu acea liniște rară pe care doar marile spirite o pot transmite. Nu a intrat într-o încăpere. A umplut-o. Cu prezența, cu vocea, cu povestea.
Era eroul copilăriei mele.
Idolul. Haiducul. Făt-Frumos. Mărgelatu’.
Omul care, atunci când încăleca pe cal, părea capabil să dărâme orice dușman, orice obstacol, orice neputință. Replicile lui mi-au devenit alfabet afectiv. Le știu și astăzi pe de rost. Și zâmbesc.
Astăzi, Florin Piersic împlinește 90 de ani. Iar timpul pare că nu l-a apăsat, ci l-a mângâiat. Pentru că un titan adevărat nu îmbătrânește. Se adâncește. Ca un munte care, odată cu fiecare an, își îngroașă rădăcinile în memorie și în sufletul celor care l-au iubit.
Portofelul cu mama înăuntru
Poartă într-un portmoneu de piele neagră o fotografie veche, îngălbenită, ruptă într-un colț. O ține mereu aproape de inimă. Este poza mamei lui.
Când, cu o emoție sfioasă, a scos-o să mi-o arate, îi tremura mâna. Lăcrima și zâmbea în același timp. Îmi povestea cum „mămuca” a ales să-i pună nume de floare.
Florin.
Un nume care avea să devină destin. Și legendă.
În lumea lui Piersic, mama nu a plecat niciodată. A rămas acolo, într-o fotografie mică, într-un colț de portofel și în fiecare cuvânt rostit cu ochii umezi. A rămas în glas, în gest, în felul în care se apleacă asupra oamenilor, cu o tandrețe care pare învățată direct din brațele ei.
Telefonul aruncat pe jos
Într-o noapte, la TL 7 ABC, într-o emisiune memorabilă moderată de Adrian Păunescu, Florin Piersic era invitat. Povesteau, râdeau, își aminteau prietenii, iubiri, epoci care nu se mai întorc. Era un dialog între doi titani.
La un moment dat, Păunescu îl provoacă să recite „Repetabila povară”.
Se face liniște.
„Cine are părinți…”
Atunci îi sună telefonul. Târziu, în noapte. Fără să stea pe gânduri, îl scoate și îl aruncă efectiv pe jos. Se aude bateria sărind. Nu răspunde. Continuă să recite. Vocea i se frânge. Ochii i se umplu. Termină poezia. Tace.
Tace și Păunescu. Tace și țara.
Apoi, cu o voce care rupe aerul:
— Mi-a sunat cumva telefonul?
— Și nu am răspuns?
— Ce prost am fost… dacă m-a sunat mama din rai?
În acel moment, România întreagă a plâns.
Titanul cu suflet de copil
Florin Piersic nu este doar un actor uriaș. Este un copil care nu și-a pierdut mirarea. Un munte de om care plânge când vorbește despre mama și prietenii lui care nu mai sunt. Un spirit care își ține emoția la vedere, fără rușine, fără mască.
Nu iubește tehnologia. Are un telefon cu butoane. Numerele importante sunt scrise într-un carnețel cu coperți scorțoase, aranjate în ordine alfabetică. Ca pe vremuri. Ca într-o lume mai lentă, mai blândă, mai adevărată.
O lume în care oamenii nu se grăbesc să se uite unii pe lângă alții.
O palincă, o slănină și o lecție de viață
Am băut cu el o palincă. Am mâncat slănină prăjită cu o scrijea de pâine. Am stat la povești. Și m-am simțit norocos. Pentru că nu în fiecare viață ai șansa să stai lângă o legendă și să descoperi, dincolo de gloria scenei, un om fragil, cald, tandru.
Să-l auzi spunându-ți: „Puștiule”.
Să vezi lacrimi în ochii unui titan.
La mulți ani, Mărgelatule!
La 90 de ani, Florin Piersic nu este doar un actor aniversat. Este o parte din copilăria noastră, din limba română, din emoția colectivă a unei țări întregi.
Este eroul care ne-a învățat ce înseamnă curajul. Și omul care ne amintește ce înseamnă iubirea.
La mulți ani, Mărgelatule.
La mulți ani, eroule.
Dan Cristian COARDĂ