Azi despre formarea inițială a cadrelor didactice
Asistăm cu toții, de ani buni, la ceea ce se poate numi deprecierea valențelor la care se raportează astăzi procesul educațional în România. Și cum azi toată lumea se pricepe la educație, mai puțin mulți din cei care o fac, mă văd îndreptățită să-mi pun eu mie însămi niște întrebări foarte pertinente privind direcția de mers.
Cu educația e ca și cu mersul în rai: degeaba înaintezi, dacă nu ești pe drumul cel bun, că nu faci altceva decât te îndrepți spre moarte sigură.
Mă doare sufletul să văd cât de mult, cât de disprețuitor se vorbește la adresa acestei categorii profesionale căreia și eu aparțin și de care am fost foarte mândră când am ales-o.
Voi fi puțin sentimentală și îmi voi permite să uzez de sintagma pe vremea mea . Da! Spun cu mândrie că pe vremea mea nu puteai să aspiri la a fi învățător fără să urmezi cursurile unui liceu pedagogic, o instituție de prestigiu, cu concurență de 7-8 pe un loc la intrare.
Se beneficia apoi de cei admiși, de un proces de educare a viitorului educator extrem de complex: de la modul în care să apară în fața clasei cu documentele de proiectare, la felul în care să vorbească, să-și aranjeze părul, să se uite la copii, să învețe să fie interesanți pentru a le capta atenția, să-și organizeze întâlnirile cu părinții, să organizeze acel climat psiho-afectiv de desfășurare în bune condiții a lecției, să își asorteze hainele, să-și facă singur planșe didactice suport, să nu apară în fața elevilor fără materiale didactice, să nu angajeze cu elevii și părinții discuții decât strict profesionale, să studieze un instrument și înșiruirea ar putea continua.
Ce ne-a adus ieșirea din comunism?
Interesant că din câte probleme avea societatea românească de rezolvat, guvernanții au identificat ca fiind printre problemele majore chiar desființarea acestor instituții de învățământ. Și aceasta a fost deschiderea cutiei Pandorei: au început să apară la catedre cadre didactice cu o pregătire postliceală, fără mai mult de 2-3 ore de practică, un soi de intelectuali care nu stăpânesc limba literară, unii învățători care scriu cu greșeli de ortografie, deși sunt absolvenți de facultate în domeniu, unele cadre didactice care nu fac diferența vestimentară între a merge în Crenguța sau în sala de clasă, oameni care au mari dificultăți în a rezolva o problemă la nivelul programei școlare ( observați că nu am generalizat. Nici n-aș putea. Sistemul are încă mulți oameni devotați).
Pe parcursul anilor, anormalul a luat amploare: a început să fie demodat să se mai facă educație patriotică, de frica de a nu fi catalogați ca fiind comuniști. Am început să vorbim de integrare în marea familie europeană, fără să luăm în calcul că acolo noi trebuia să aderăm cu sufletele pline de valorile noastre de neam și țară, nu să rătăcim prin lume fără identitate.
S-a ajuns până într-acolo încât trebuie să fii atent și cu intonarea imnului că cine știe cine se poate simți deranjat. Așa se face că, dacă s-ar face un test în școlile din țară, nu din județ, nu știu câți elevi știu astăzi două strofe din imn.
A început să fie demodat să mai faci serbări, să mergi în vizită la domiciliul elevilor, să pui elevii să memoreze câte o poezie, etc. Așa se face că au ajuns elevii să meargă la colindat și să-l recite pe Eminescu cu telefonul în față( vorbim de liceeni, nu de elevi de ciclu primar, să ne înțelegem!). Serios???? Cu mâna pe suflet vă spun că devenim superficiali, nu moderni.
S-a ajuns în situația în care non valorile capătă brevet de valoare. Așa se face că, atunci când, ca profesionist uzezi de un limbaj elevat, ți se spune în față că învățământul nu înseamnă cuvinte bombastice. Iar dacă auzi acest lucru pe scară ierarhică, penibilul de situație devine total.
Eu mă încăpățânez să rămân devotată unei bune formări ințiale: ba da! Și o spun vehement : un cadru didactic este un intelectual care trebuie să fie model pentru elevi, părinți, și societate în general. Un cadru didactic rămâne domnul sau doamna și după ce iese din sala de clasă.
Din cele mai vechi timpuri dascălul și preotul au fost cei doi piloni care au susținut societatea prin puterea exemplului. Cine suntem noi să credem că avem dreptul să fim altfel? Acum nici dascălul nu mai e ce a fost, nici preotii nu mai sunt toți cum ar trebui.( mă opresc aici înainte să îmi fac mai mulți dușmani decât doza zilnică pe care mi-am stabilit-o). Am căzut de pe piedestal. Atâtea generații de înaintași au contribuit la acel loc și atât de ingrată coborâre în această lume care țipă a civilizație.
Logic se naște întrebarea: cine poartă vina?
Să fie școlile de formare inițială? Și-au schimbat standardele? Să fie societatea împinsă în iureșul cotidianului efemer? Să fie de vină democrația pe care unii au înțeles-o mult prea prost? Bunul Dumnezeu știe.
N-am un răspuns concret, dar, vorba lui Creangă: ,, așa sărac ca anul asta, ca anul trecut, … niciodată n-am fost’’ ( și când fac acestă parafrazare logic mă gândesc la sărăcia cu duhul în plan profesional).
Cu cât se vorbește mai mult de indicatori de performanță, cu atât mai jos scade nivelul. Cu cât sunt dosarele de gradații de merit mai consistente, cu atât mai puțină carte știu elevii. Cu cât se investesc mai multe fonduri europene în asigurarea incluziunii elevilor provenind din medii defavorizate în instituțiile de învățământ, cu atât ei sunt mai singuri, mai săraci, mai neinstruiți. Cu cât facem mai multe evaluări, cu atât mai multe unități cu promovabilitate 0 apar ca furnizori de servicii. Puteți să nu fiți de acord cu mine, puteți să ridiculizați gândurile mele, dar odată ce le-ați citit știți bine că situația e mult mai critică decât am încercat să o descriu eu.
Este o vorbă la noi sat care spune : e bai cu țara!
Cam asta simt. Și simt o mare neputiință. Sunt prea mică să schimb ceva. Pot doar să constat cu amărăciune. Oamenii cu sindromul de gâdilici la limbă al lui Moș Ion Roată, au devenit izolați, incomozi, ironizați și surclasați de vid. Nu vorbesc acum doar de învățământ. Toată România, în toate domeniile, e bolnavă de acest virus și știți că în orice domeniu fenomenul de care scriu există.
Și totuși, în școli mai sunt dascăli cu vocație: acei dascăli, care în câțiva ani, vor fi pe cale de dispariție, precum zimbrii: oamenii care nu stau pe telefon când ar trebui predată lecția, profesioniștii care duc cu ei acasă problemele școlii și de multe ori nu mai au răbdare pentru copiii lor personali, pentru că și-au epuizat resursele la școală încercând să găsească cea mai bună metodă prin care să se facă înțeleși de elevii lor. Mai sunt încă, acei profesioniști, care mai salvează, prin rezultatele muncii lor, onoarea acestui sistem îndreaptat spre o direcție necunoscută.
Acestora din urmă, le mulțumesc că există, că se încăpățânează să nu predea ștafeta fiecui, că datorită lor încă avem tineri frumos educați, instruiți, dintre care mulți se transformă în ambasadorii noștri acolo unde ajung. Chapeau bas pour vous!