Realități dure pe care părinții nu le cunosc
Școlile, ca orice entități publice cu personalitate juridică, sunt furnizori de servicii (educaționale, ce-i drept, dar servicii). Angajații prestează, elevii și părinții beneficiază (în calitate de beneficiari direcți sau indirecți).
Deși în ultima perioadă se poate vorbi de o decredibilizare a școlii ca instituție în societate, totuși când părinții își înscriu copiii la grădiniță sau la școală speră că vor da peste oameni care conjugă profesionalismul cu empatie față de copii și știu ce au de făcut când intră în clasă.
Afirm cu stupoare că în sistem sunt angajați care scriu cu greșeli de ortografie (și așteptăm de la aceștia să învețe elevii scrierea corectă), care declară că nu au știut că au voie să se joace cu elevii de clasă pregătitoare, sau care mai nou, în ultimii ani, aplică pedepse corporale elevilor și își maschează acțiunile în fața părinților sub forma unor cuvinte pompoase, care te duc cu gândul la caracterul ludic al metodelor. Mai mult, ca să fie acoperiți, în prima ședință cu părinții cer acestora votul de încredere în selecția metodelor.
Colegii dascăli văd, elevii suportă… singurii care nu știu sunt părinții.
E deplorabil, trist, îngrijorător, revoltător, să vezi acești oameni punând copiii în genunchi cu mâinile ridicate câte o oră întreagă la școli din buricul târgului ( unde nimeni nu s-ar aștepta). Mai șocant este să-i vezi promovați la tot felul de întâlniri unde se coc, se fierb, dau în clocot idei care mai de care mai năstrușnice.
Mă încearcă un gust amar și mă întreb cu frustrarea firească: nu a avut nimeni cu putere de decizie ideea de a spune tinerilor din sistem că în anul 2024 agresarea fizică sau verbală a elevilor este strict interzisă?
Îmi amintesc un sfat pe care îl dădeam învățătorilor și țin să le reamintesc aici să nu uite că generații întregi anterioare ce au slujit la altarul educației, au obținut recunoașterea meritelor astfel încât în fiecare comunitate dascălul și preotul erau cei mai respectați.
Nu avem niciun drept să scădem standardele la care muncim și tratăm copiii!
Dacă am căzut de pe piedestalul pe care ne-au așezat generații întregi trecute, e doar vina noastră!
Dacă sunteți părinți, stați de vorbă cu copilul dumneavoastră ca să știți în permanență cum este asigurat în mediul școlar confortul psiho-afectiv ( mă refer în primul rând în sala de clasă/grupă), sau e doar o poveste. Nu vă temeți să semnalați ceea ce se vede de la o poștă că nu este în regulă! Și mai ales, nu încurajați cadrele didactice cu comportamente certate cu legislația ce apără drepturile copilului luându-le apărarea pentru fapte care îi incriminează ele însele, ascunzându-vă după experiențe personale similare care se petreceau în urmă cu mulți ani în școli.
Sintagma de tipul ,, d-apoi pe vremea mea cum era?” nu justifică actele de violență fizică sau verbală a oamenilor de la catedră și nici nu le găsește circumstanțe atenuante.
Mesajul meu a fost întotdeauna foarte clar: tratăm cu respect elevul, pentru că el este ce are mai sfânt o familie, ce ni l-a dat cu toată încrederea în grijă spre educare sau părăsim sistemul!
Sistemul de educație nu este un spațiu în care să ne manifestăm nici frustrările copilăriei pe elevi, nici personalitățile cu comportamente deviante sub masca intelectualilor devotați, nici ajutor social pentru nimeni!