Din paradigmele unui sistem educațional în derivă – Partea a II-a

9 minute de citit
- Publicitate -

Azi despre copiii cu cerințe educative speciale în primii ani de școală.

Despre copiii cu CES se vorbește tot mai mult în ultima vreme. De cele mai multe ori atunci când spui copil cu CES, mintea te duce instant la copiii cu comportament atipic, pentru grupa de vârstă cărora aparțin și îți imaginezi un copil care deranjează prin felul în care se manifestă, un copil cu care ajung să se lupte de cele mai multe ori părinții copiilor sănătoși dintr-o clasă, un copil pe care și dacă cadrele didactice ar vrea să îl ajute, nu au dobândit în perioada de formare inițială astfel de competențe, un copil care dă bine pentru un dosar de gradație de merit să îl ai în sala de clasă, dar se întâmplă uneori ca îndată ce ai obținut actele lui, să nu știi cum să scapi de el.

Deși legislația statului român protejează drepturile acestor copii, atât prin cadrul legal aplicabil prin Ministerul Familiei Tineretului și Egalității de Șanse, cât și prin Ministerul Educației, efectele legilative se diluează până se ajunge la fiecare caz în parte.

Știți cum se spune? Povestea e frumoasă , intențiile sunt bune, până se ajunge la bani. Când a ajuta un astfel de copil impune costuri, abia atunci observăm cât de neputiincios e sistemul și o lume întreagă de guvernanți, care găsesc bani pentru orice, mai puțin pentru copiii bolnavi.

Te doare sufletul să auzi că la nivelul unor primării amărâtele de burse destinate acestora se primesc cu luni întregi de întârziere. ( Ce mă mai mir de asta, că în anii trecuți, vorbind cu oplimpicii internaționali de la Șincai, aceștia îmi spuneau că de luni de zile nu au primit bursele de la primărie? Cred că și azi e la fel, că nu ne schimbăm noi obiceiurile și prioritățile așa de des).

Ți se pare injust ca prin legislație să aibă dreptul la profesor de sprijin, dar un procent foarte mic îl primesc, de cele mai multe ori o oră pe săptămână, din lipsă de fonduri, nu de personal. Întreb și eu ca profeții pustiul : un elev care a fost evaluat de o comisie, ce a decis că se impune prezența unui profesor de sprijin, are nevoie de acesta doar o oră pe săptămână????? În celelalte nu e elev cu CES? În celelalte ce ar trebui să facă? Cine îl ajută ? Cadrul didactic care mai are 20 în clasă?

Ce ne facem cu elevii care nu au acordul părinților spre a fi evaluați de specialiști ca elevi cu CES, ca nu cumva să fie catalogați într-un anume fel pe viitor? Legislația nu prevede nimic pentru cei care au părinți în incapacitatea de a decide, pentru că ei la rândul lor au tot felul de afecțiuni, care nu îi lasă să gândească ce este mai bine pentru binele copilului lor? Acestora li se refuză de către proprii părinți dreptul de a fi educați într-un mod aplicat problemelor de sănătate pe care le au (curriculum adaptat, profesor de sprijin, etc).

Îi vezi în sălile de clasă că au nevoie de sprijin de specialitae și nu poți să faci nimic ca și dascăl, în plus ești constrâns să îi evaluezi la nivelul programei valabile pentru întreaga clasă. Pur și simplu te simți ca un naufragiat în mijlocul oceanului: dai din mâini să rămâi la suprafață, supraviețuiești cât reziști.

Dar, elev cu CES nu este doar un elev bolnav, care se manifestă prin tulburări comportamentale.

Tot în categoria elevilor care necesită o atenție specială intră și copiii supradotați intelectual, de care nu vorbește nimeni. Am avut ocazia ca învățătoare să lucrez și cu acești elevi. Un astfel de elev are în primă fază manifestări comportamentale, care te fac să crezi că are cine știe ce afecțiune gravă, de care  habar nu ai cum să o abordezi.

Dacă ai norocul ca în clasa respectivă să fie și un elev cu CES, cei doi, adică extremele din clasă se vor atrage, ceea ce va fi fatal pentru restul colectivului.

Acești supradotați intelectuali se manifestă, în marea majoritate a cazurilor, mai ales dacă sunt băieți și la grădiniță au stat mult la izolare pentru că au fost ,, răi “, ca niște antisociali, puși mereu să-și folosească mintea ca să te provoace: pe tine ca dascăl, pe cel a cărui energie o simte mai slabă decât a lui, pe oricine i se pune pata, cum s-ar spune pe înțelesul tuturor.

Cu elevul- geniu nu poți lucra ca și cu cel cu retard , deși e greu sesizabil să faci o delimitare a comportamentului lor în primul an de școală: e de cele mai multe ori împrăștiat, își uită lucrurile, nu îi place închistarea în reguli, de cele mai multe ori scrie urât pentru că gândește mult mai repede decât scrie, nu execută sarcini, care nu sunt pe centrul lui de interes, e apatic, îl deranjează gălăgia, mai bine spus îl obosește, la fel cum îi obosește pe cei bolnavi.

În plus, după ce depășesc aceste probleme, au nevoie de sarcini de lucru, de implicare pe nivelul lor intelectual, care surclasează mult nivelul clasei. Aici sistemul nu are nici oameni pregătiți efectiv să lucreze cu acest gen de elevi și să le exploreze bagajul intellectual nativ, decât dacă nu dă din pură întâmplare peste un cadru didactic extrem de pasionat de munca lui.

Însă, pentru cadrele didactice devotate, acești elevi cu capacități intelectuale peste medie sunt o mare provocare profesională, în timpul ce restul îi ignoră din propria lor ignoranță profesională.

A fi profesorul unor copiii care necesită o atenție specială e o provocare. A fi părinte, la fel. Cele mai grele sunt ședințele cu părinții, în care cumva aceștia sunt puși la zid de majoritatea, care au copii cu comportamente adecvate regulilor școlii și vârstei lor.

Aici intervine măiestria cadrului didactic, a învățătorilor, de cele mai multe ori: cum știe acesta să integreze în grupul de părinți și părinții acestor copii, nu numai să asigure integrarea elevilor în colectiv și să transmită celorlalți din clasă empatia și acceptarea, chiar oferirea sprijinului la nevoie.

Nu îmi propun să fac o radiografie: sunt cadre didactice care lucrează minunat și sunt cadre didactice care tratează această problemă cu superficialitate. În fond, aici se manifestă OMUL din fiecare.

Ce îmi propun cu acest articol este doar ca să transmit un mesaj tuturor celor care sunt părinți: dacă aveți acasă un copil sănătos, gândiți-vă că ați fi putut oricând fi părintele unui copil ca cel care vă deranjează copilul în sala de clasă! Puneți-vă în situația părintelui pe  care îl criticați, ca să vă amintiți să mulțumiți lui Dumnezeu pentru sănătatea copilului dumneavoastră! Apoi vă garantez că veți vedea cu alți ochi situația.

Natalia FORNVALD

- Publicitate -
Share this Article
Sari la conținut