Ce-ai zice dacă ți-aș spune că Baia Mare nu e doar un simplu oraș de provincie? Și că ascunde secrete și povești surprinzătoare care te fac să spui WOW! Ei bine, așa e!
Cum așa? ai întreba
Și eu ți-aș răspunde: Să-ți povestesc și să-ți arăt! Hai în Centrul Vechi!
Orașul ăsta are o istorie interesantă, dovedită nu doar prin documente și vestigii arheologice dar și prin povești mai mult sau mai puțin adevărate. Dar cine cunoaște adevărul? Adevărul cui? Cine-l deține? Cineva spunea odată că “oamenii iubesc poveștile”! Așa că hai să ne bucurăm de ele!
Atestat documentar la 1329, Civitas Rivulus Dominarum (numele vechi al orașului Baia Mare) a devenit rapid un important centru economic, cu o dezvoltare bazată, mai ales pe resursele de metale neferoase de care acesta dispunea.
Undeva pe la jumătatea sec al XIV-lea (1347), cetatea și-a căpătat statutul de “oraș liber regal”, păstrat până la jumatatea sec. al XIX-lea. Mai apoi, tot în aceasta perioadă (după 1350), același statut le-a fost conferit și altor cetăți din Transilvania ca Bistrița, Sibiu sau Brașov. Acest lucru le-a facilitat dezvoltarea atât din punct de vedere economic, cât și cultural.
Unul dintre cele mai importante privilegii îl constituia dreptul de a bate monedă, cu toate beneficiile ce decurgeau din această activitate. Monetăria din Baia Mare era una dintre cele mai importante din Transilvania și Ungaria, unde se regăseau cei mai pricepuți aurari și argintari din regiune.
De la mijlocul sec al XVI-lea până la mijlocul sec al XVIII-lea, la Baia Mare a funcționat o Școală Evanghelică Superioară – Schola Rivulina, în cadrul căreia se predau cursuri în latină, germană, ebraică și engleză, unde se pregăteau slujitori ai bisericii și învațători. Aceasta a fost una dintre cele mai vechi școli de învățământ superior din Transilvania.
Dar poate cea mai interesantă poveste medievală a locurilor ăstora este aceea a unui enigmatic personaj, adus la lumină după mai bine de 350 de ani, poveste ce îmbină realitatea istorică cu misterul și cu legenda.
Pe la sfârșitul sec al XVI-lea se năștea în familia pastorului luteran Benedict Banfi Hunyades, fiul acestuia – Johannes. La vremea potrivită acesta urmează cursurile Schola Rivulina. Instruit ca ucenic în Breasla Argintarilor, devine creator de monede, munca lui fiind foarte apreciată. În același timp, Johannes este procupat de alchimie și științe, așadar își crează un laborator pentru experimente în subsolul casei (lucru surprinzător pentru acele vremuri). Pe lângă alte edificii din Piața Libertății (fosta Circulus Fori) în diverse stadii de restaurare, se distinge clădirea în care s-a născut și a trăit Johannes Banfi Hunyades până la desprinderea lui de locurile natale – azi Hotel Diafan.
Ce-i interesant cu acest personaj? Multe. Pentru că povestea nu se sfârșeste aici. Abia începe.
După mai multe călătorii prin Europa, la diverse curți regale, se stabilește în cele din urmă la Londra. Aici ajunge să se integreze în cercurile elitiste și unde își câștigă un binemeritat loc, alături de cei mai importanți oameni de cultura ai vremii. Devine profesor la Oxford, apoi, după ce se căsătoreşte, la Colegiul Gresham. Un lucru interesant este faptul că la Colegiul Gresham nu se acceptau decât profesori necăsătoriţi, dar pentru el s-a făcut o excepţie, ceea ce denota că avea merite deosebite.
Nu mai este o noutate teoria potrivit căreia opera lui William Shakespeare ar fi o operă colectivă. Mulți cercetători au analizat scrierile lui și multe ipoteze au fost lansate. Dar dacă v-aș spune că și Johannes ar fi avut o contribuție la creația lui Shakespeare? Ideea vine din multele indicii aduse în atenție de un pasionat de istorie și scriitor băimărean, Walter Ubelhart, care a cercetat îndeaproape acest subiect. Nu s-a limitat doar la a le cerceta ci a cuprins întreaga istorie într-un roman intitulat In umbra lui Shakespeare. Romanul a fost urmat de o ecranizare iar mai apoi filmul a participat la mai mult de 60 de festivaluri de film independent din lume, cu multe nominalizări și premii. Sigur că apariția cărții și a filmului au creat rumori, dar au reușit și să ridice semne de întrebare. Poate cel mai important lucru este că după aproape 400 de ani, a ieșit la lumină o poveste ce merită spusă. Și după cum spunea personajul principal al cărții și al filmului: “Cea mai bună cale de a ajunge la oameni este povestea”.
Cornelia LUPŞA
