Credeam, o dată cu anii care trec și ne iau marii noștri creștini, că România nu își va putea niciodată reface pământul credinței și să îl concentreze în tulpina subțire a unui crin de tăria parfumurilor celor care au fost Galeriu, Țuțea, Steinhardt sau alții.
Într-un an ne-au părăsit Bartolomeu Anania și Arsenie Papacioc. Oameni care au reprezentat repere morale și stâlpi ai susținerii noastre întru românism și demnitate. Totuși, văzându-l pe Dan Puric și bucurându-mă de calitatea ortodoxiei lui, îmi dau seama că suferința celor la care ne uitam ca la zei, deveniți legende astăzi, nu a fost în zadar.
Cred că pământul acesta mai are puterea de a se aduna în esențe și cred că renașterea nației noastre constă în bogățiile morale pe care încă le mai avem. Am tot bâjbâit, în ultimii 35 de ani (Doamne, ce repede au mai trecut!), spre a ne căuta identitatea, valorile, repere sau direcții; apropierea de NATO ne-a dat speranțe și siguranță, primirea unui loc la masa Europei a fost apreciată ca o mană cerească, disperarea căutării unor legături cu SUA ne-a dus, de multe ori, la compromisuri diplomatice.
Am acceptat orice condiții din exterior doar pentru a fi primiți în cercul lor, renunțând la noi, cei autentici. Chiar dacă adevăratele noastre valori constau tocmai în autenticitate și în simplitatea noastră.
În ortodoxia de neegalat a unui bun simț pe care omul de la țară încă îl mai are. Și pe care nu o vezi nici la mari prelați ai bisericii noastre! Am distrus satul românesc în favoarea metropolei străine, micul magazin sătesc în detrimentul centrului comercial, mersul pe jos spre țarină l-am dat pe naveta de Occident și pe nedorita în-străinare de tot și de toate.
Până și de noi înșine. Am renunțat la familie și am construit comunitatea, am dat pâinea și vinul, sperând că vom primi cozonac și șampanie. Însă trupul lui Christos constă tocmai în pâine și vin. Iar învățătura lui este paradoxul simplității și al bunului simț. În acest peisaj, vin oameni ca Dan Puric și ne vorbesc despre demnitate.
E semnul că nu e totul în zadar, că martirii neamului nu au murit degeaba, că bisericile noastre nu s-au construit la normă, că țăranii mai au, în ritmul lor lent, ardelenesc, multe de spus și că ceea ce transcende poporul acesta, dincolo de toate suferințele prin care a trecut, e măreția demnității și a simplității lui!
