Există un spectacol mai subtil decât oricare comedie de la teatru: ziua în care un cadru didactic debutant pășește pentru prima dată într-o școală.
Decorul: zâmbete politicoase, priviri evaluative și o liniște densă ca o toamnă cețoasă în sala profesorală.
Personajul principal: tânăra entuziastă, cu dosarul în brațe și cu sufletul încrezător că vocația se cultivă, nu se sufocă.
Antagoniștii: colegii vechi, instalați de mult în posturi și prejudecăți, și conducerea, acel organism amorf care administrează speranțele după algoritmi de “procedură internă”.
Întâmpinarea cu parfum de ironie
În loc de “Bine ai venit!”, debutanta primește zâmbete subțiri, întrebări pline de grijă (“Și tu… ai terminat pedagogicul, nu?”) și remarci aparent inofensive despre „copiii de azi” și „metodele moderne care nu țin loc de experiență”.
Ironia este arma preferată a plafonării elegante — acel gen de stagnare care se ascunde sub certificări, metodologii și participări la simpozioane.
Căci nimic nu sperie mai tare decât prospețimea!!!
Un om care vine cu idei noi poate tulbura ordinea lucrurilor, poate schimba rutina, poate — grozăvie! — atrage simpatia părinților.
Și atunci, colegii devin vigilenți, ca niște gardieni ai unei tradiții nescrise: „Să nu cumva să strălucească cineva prea tare lângă noi.”
Procedura, această mantie a arbitrarului
Când vine vorba de împărțirea copiilor la clasele pregătitoare, principiul e simplu: cine are relații, are copii buni; cine nu, are copii.
Procedura, desigur, este invocată solemn, de parcă ar fi Cartea Legii.
Dar în culise, copiii „de aur” se așază frumos în clasa doamnei consacrate, iar debutanta primește „ce rămâne” — un amestec de cazuri speciale, de personalități „provocatoare” și de copii ai nimănui.
E o selecție naturală, inversată: talentul pedagogic e pedepsit, iar rutina e răsplătită cu liniște și flori la deschidere.
Mici umilințe administrative
Dacă debutanta are norocul să primească o clasă, nu va primi — desigur — și cheile dulapului.
Cheia devine un simbol: puterea, încrederea, recunoașterea.
Ea se transmite între generațiile de profesoare nu prin merit, ci prin simpatie, amiciție și vechime.
Dulapul e doar un detaliu; ceea ce se păzește cu sfințenie este status quo-ul.
Să nu se creadă că o nou-venită poate organiza, decora, schimba!
Să învețe întâi „cum merg lucrurile la noi”.
Finalul — în tăcere sau în rezistență
Unii debutanți se sting încet, devenind „ai noștri”, învățând ironia, resemnarea și ședința fără rost.
Alții, cei încăpățânați, supraviețuiesc prin har, pasiune și luciditate — adică exact prin ceea ce sistemul a uitat să cultive.
Pentru că, dincolo de toate procedurile, școala românească e încă un loc în care un zâmbet sincer poate fi considerat naivitate, iar o idee nouă — o ofensă personală.
Dar istoria are simțul umorului: de obicei, acei debutanți ironizați ajung peste ani să fie profesorii pe care copiii nu-i uită niciodată.
sursa foto: pixabay.com
Natalia FORNVALD
