Într-o dimineață de august, Maramureșul nu trebuie explicat. Trebuie ascultat.
Clopotele se aud peste sate, porțile de lemn sunt deschise, iar pe ulițe oamenii pornesc spre biserică îmbrăcați încă, în multe locuri, în straie care nu au fost inventate pentru fotografii și festivaluri. Sunt hainele lor de sărbătoare. Pe 15 august, de Sfânta Maria, imaginea aceasta spune poate mai mult despre Maramureș decât ar putea spune orice campanie turistică.
Nu întâmplător, Ziua Maramureșului este sărbătorită tocmai în ziua Adormirii Maicii Domnului. Data de 15 august a fost stabilită oficial drept Ziua Maramureșului prin Legea nr. 230/2015, ca recunoaștere a identității culturale, spirituale și istorice a acestui ținut. Alegerea zilei are însă o semnificație care depășește cadrul administrativ. În Maramureș, credința nu este un accesoriu al identității. Este una dintre rădăcinile ei.
Aici poate începe, de fapt, discuția despre adevăratul brand al Maramureșului.
Nu cu un logo. Nu cu un slogan. Nu cu o broșură.
Cu o biserică.
Un ținut care și-a construit identitatea în jurul bisericii
În satul tradițional maramureșean, biserica nu era doar o clădire așezată într-un punct oarecare al comunității. Era reper. În jurul ei se măsurau timpul, sărbătorile, nunțile, botezurile, înmormântările și marile momente ale vieții.
De aici vine poate și forța extraordinară a bisericilor de lemn.
Ele nu sunt simple obiective turistice.
Sunt mărturii.
Lemnul lor păstrează urmele unei lumi în care oamenii aveau puține lucruri materiale, dar găseau resurse pentru a ridica spre cer turle care continuă să impresioneze după sute de ani. Opt biserici de lemn din Maramureș sunt incluse în Patrimoniul Mondial UNESCO, organizația descriindu-le drept exemple excepționale de arhitectură religioasă vernaculară, rezultate inclusiv din întâlnirea tradiției religioase ortodoxe cu influențe gotice și cu extraordinara măiestrie locală a construcției în lemn.
Bârsana, Budești, Desești, Ieud, Poienile Izei, Plopiș, Rogoz și Șurdești nu formează doar o hartă a unor monumente.
Ele formează o hartă a sufletului unui ținut.
Înălțimea turlelor, șindrila, pictura interioară, icoanele, mirosul lemnului vechi și cimitirele așezate în jurul bisericilor spun o poveste pe care nicio construcție făcută exclusiv pentru turism nu o poate reproduce. UNESCO vorbește despre nivelul ridicat al măiestriei artistice și al tehnicii constructorilor acestor lăcașuri. Maramureșul poate spune însă ceva în plus. Aceste biserici au fost ridicate cu credință și au rămas vii tocmai pentru că generațiile următoare au continuat să creadă.
Aceasta este diferența dintre patrimoniu și decor.
Sfânta Maria și un Maramureș care încă știe să se adune
În România, 15 august este una dintre marile sărbători ale creștinătății ortodoxe. În Maramureș, ziua are însă o intensitate aparte.
Adormirea Maicii Domnului adună familii, sate și comunități. Oamenii plecați acasă sau în străinătate revin în această perioadă, bisericile se umplu, iar sărbătoarea religioasă se întâlnește firesc cu sentimentul apartenenței.
Tocmai această suprapunere dintre Ziua Maramureșului și praznicul Adormirii Maicii Domnului exprimă ceva esențial despre județ. Chiar Consiliul Județean Maramureș definește sărbătoarea drept una legată de identitatea culturală și spirituală și subliniază legătura zilei cu praznicul religios.
Maramureșul nu poate fi desprins de creștinism fără a pierde o parte importantă din explicația existenței sale culturale.
Crucea de pe poartă, icoana din casă, biserica de pe deal, postul, Paștele, Crăciunul, Rusaliile, hramul și Sfânta Maria au modelat aici nu doar calendarul religios, ci și calendarul comunității.
Iar acesta ar putea fi unul dintre cele mai puternice elemente de diferențiere ale Maramureșului într-o Europă în care destinațiile turistice caută cu disperare autenticitatea.
Noi încă o avem.
Problema este dacă știm să o păstrăm.
Maramureșul nu trebuie inventat ca brand
Există o tentație permanentă în promovarea turistică de a transforma locurile în produse. Se inventează sloganuri, identități vizuale, povești și experiențe.
Maramureșul are avantajul rar de a nu avea nevoie să inventeze aproape nimic.
Brandul există deja.
Este biserica de lemn.
Este poarta sculptată.
Este omul care își scoate pălăria atunci când trece pe lângă o cruce.
Este femeia care intră duminica în biserică îmbrăcată în portul satului ei.
Este cimitirul așezat lângă biserică.
Este casa din lemn.
Este fânul cosit.
Este masa la care străinul este poftit înainte să apuce să spună că îi este foame.
Este horinca oferită musafirului.
Este cântecul.
Este liniștea dintre munți.
Este acel sentiment greu de definit pe care îl are călătorul atunci când ajunge într-un sat maramureșean și înțelege că locul nu a fost construit pentru el.
Exista înainte să vină și va trebui să existe și după ce pleacă.
Aceasta este autenticitatea.
Organizația de Management al Destinației Maramureș își construiește, de altfel, promovarea actuală în jurul autenticității, tradițiilor vii, comunităților și ritmului firesc al locului. Este probabil direcția corectă.
Pentru că Maramureșul nu trebuie vândut ca un parc tematic cu costume populare.
Trebuie prezentat ca un loc viu.
De ce merită să vii în Maramureș
Poți veni pentru fotografii și vei pleca cu sute.
Dar dacă vii numai pentru fotografii, riști să ratezi Maramureșul.
Trebuie să intri într-o biserică de lemn și să ridici privirea spre pictura veche. Să ajungi la Mănăstirea Bârsana într-o dimineață, înainte ca parcările să se umple. Să vezi biserica de la Șurdești ridicându-și turla deasupra satului. Să mergi la Desești, la Budești sau la Ieud și să înțelegi că în fața ta nu este o reconstituire muzeală, ci o bucată autentică din istoria spirituală a locului.
Cele opt biserici maramureșene incluse de UNESCO în patrimoniul mondial reprezintă perioade și soluții arhitecturale diferite și ilustrează extraordinara varietate a construcțiilor religioase din lemn ale regiunii.
Dar Maramureșul nu se termină la ușa bisericii.
De la mănăstirile și bisericile Țării Maramureșului poți coborî spre Sighetu Marmației și Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, unul dintre locurile în care istoria recentă a României capătă chipuri și nume. Poți ajunge la Săpânța și la celebrul Cimitir Vesel, unde raportarea maramureșeanului la moarte este spusă prin culoare, ironie și memorie.
Poți merge la Mocănița de pe Valea Vaserului, unde călătoria cu trenul cu abur duce vizitatorul într-un peisaj care pare desprins dintr-o altă epocă.
Poți traversa satele de pe Valea Izei și Valea Vișeului.
Poți opri la Breb fără să ai neapărat un program.
Poți urca spre Creasta Cocoșului, spre Munții Gutâi sau spre Pietrosul Rodnei.
Poți vedea porțile maramureșene, gospodăriile vechi, instalațiile tradiționale, muzeele satului, casele de lemn și peisajele care se schimbă aproape la fiecare vale.
Dar, mai ales, poți întâlni oameni.
Iar aici se află poate principala atracție a Maramureșului.
Ultimul lux este autenticitatea
Lumea modernă poate reproduce aproape orice.
Poate construi sate turistice.
Poate îmbătrâni artificial lemnul.
Poate fabrica straie.
Poate organiza festivaluri.
Poate pune muzică tradițională în difuzoare și poate servi mâncare „ca la bunica” într-un restaurant proiectat anul trecut.
Ceea ce nu poate fabrica ușor este continuitatea.
Maramureșul încă o are.
Un copil care merge cu bunicii la biserică.
O femeie care știe de ce pune un anumit ștergar într-un anumit loc.
Un meșter care recunoaște lemnul dintr-o privire.
Un preot care știe istoria familiilor din sat.
Un bătrân care își amintește cine a ridicat o cruce.
O familie care păstrează costumul popular nu pentru că este „trendy”, ci pentru că l-a moștenit.
Aceste lucruri nu se pot cumpăra dintr-un program de promovare.
Și tocmai de aceea valorează enorm.
Într-o lume standardizată, în care aceleași magazine, aceleași hoteluri și aceleași produse pot fi găsite dintr-un oraș în altul, diferența va fi făcută tot mai mult de locurile care au rămas ele însele.
Maramureșul are această șansă.
Credința ca parte a identității, nu ca decor turistic
Dacă vrem să vorbim serios despre promovarea Maramureșului, trebuie să avem curajul să spunem și acest lucru.
Ortodoxia este una dintre componentele fundamentale ale identității istorice și culturale maramureșene.
Nu singura. Maramureșul este un spațiu al mai multor comunități, confesiuni și tradiții, iar această diversitate face parte din istoria sa. Dar rolul bisericii ortodoxe în formarea satului românesc maramureșean, în conservarea limbii, tradițiilor, artei și memoriei comunitare nu poate fi împins într-un colț de dragul unei promovări turistice sterile.
Ar fi chiar o eroare de branding.
Pentru că străinul care vine aici nu caută încă un loc identic cu cel din care a plecat.
Caută diferența.
Iar diferența Maramureșului este tocmai această combinație rară dintre peisaj, credință, lemn, tradiție și comunitate.
UNESCO a recunoscut valoarea universală a bisericilor de lemn maramureșene. Noi trebuie să avem inteligența de a înțelege valoarea lumii care le-a construit.
15 august ar putea deveni mai mult decât o zi festivă
Ziua Maramureșului are potențialul de a deveni una dintre cele mai puternice cărți de vizită ale județului.
Nu doar o succesiune de spectacole.
Nu doar discursuri.
Nu doar fotografii oficiale.
Ci o sărbătoare în jurul căreia să construim, an după an, o invitație adresată României și lumii.
Vino în Maramureș.
Vino de Sfânta Maria.
Intră într-o biserică de lemn.
Ascultă clopotele.
Mergi printr-un sat.
Stai de vorbă cu oamenii.
Mănâncă la masa lor.
Vezi munții.
Ascultă liniștea.
Și abia apoi spune dacă ai mai întâlnit undeva același lucru.
Maramureșul poate deveni un brand turistic internațional tocmai dacă refuză să se transforme într-un produs turistic artificial.
Trebuie să rămână Maramureș.
Cu bisericile sale.
Cu ortodoxia și credința oamenilor săi.
Cu porțile și casele sale.
Cu munții și văile.
Cu muzica.
Cu morții lui pomeniți și cu pruncii lui botezați.
Cu bătrânii și cu cei întorși din străinătate în august.
Cu Sfânta Maria.
Pentru că, până la urmă, poate acesta este lucrul cel mai important pe care Ziua Maramureșului ar trebui să ni-l amintească.
Nu avem nevoie să inventăm o identitate.
Avem una.
Trebuie doar să nu o pierdem.
Dan Cristian COARDĂ
