Cine se adăposteşte de sine pierde contactul cu daimonul său etic. Cine se decide să locuiască în sine, în umbra şi în lumina sa, află, încet-încet, ceva despre ordinea universală. Daimonul începe să vorbească. (Andrei Pleșu, Minima moralia).
Sunt cuvintele care m-au urmărit cel puțin 20 de ani. La început nu am știut cum să le iau – și, poate din teribilism sau dintr-o provocare intelectuală, am scris o teză despre figura daimonului.
De atunci și până acum, daimonul a vorbit mult – întrebat sau nu, cu sine sau fără de sine, cu timp sau fără de timp. A și tăcut mult și, chiar dacă am încercat să îl provoc, cu ostentație a rămas în zona unui de-necitit-obscur…
Când și cât vorbește, de ce o face, ce înseamnă când ne dă semne, care e motivul pentru care, asemenea unui balaur latent, mai deschide câte un ochi din când în când, de ce nu reușim să ne punem de acord cu el sau nu reușim să conviețuim în sinergie – sunt câteva din multele întrebări la care nu am, nici astăzi, un răspuns.
Ceea ce am învățat, însă, după multe perechi de încălțări bătătorite, după mult mai mult de șapte mări și șapte zări străbătute, după invocări sau rugi, renunțări sau revolte, încrâncenări sau neputințe, este că nu poți auzi daimonul din tine dacă nu ești cu adevărat pregătit să o faci.
Nu poți afla ceva despre ordinea lumii până ce nu ai reușit să faci curat în tine însuți, nu ai capacitatea de a simți ritmul simfoniei exterioare până ce frecvența ta nu e acordată pe aceeași lungime de undă…
Am stat mult să mă întreb – oare cum să fac să provoc destinul, sau, poate măcar hazardul, cum să știu dacă ce fac e bine sau nu, cum să am răspunsul la întrebările elementare din crucea drumurilor, ca să aflu direcția de mers…
Azi am un mod de a comunica cu daimonul meu. După zeci de ani de rătăciri, am ajuns la nivelul la care, atunci când pun întrebarea, să mi se dea răspunsul – și să simt în creștetul capului acceptul daimonului din mine.
Am învățat ceva despre ordinea universală – și îl las pe el să vorbească atunci când vrea, iar când eu doresc, îl provoc. Și îmi răspunde. Pentru răspunsurile pe care mi le dă, pentru ceea ce până acum mi-a dăruit, pentru ce mi-a demonstrat, sunt capabil să înfrunt o lume întreagă, chiar dacă cei din jur nu sunt de acord cu mine.
Este motivul pentru care, chiar dacă știu că ceilalți mă critică, tot de daimonul meu ascult! Pentru că el este, în fapt, o altă față a îngerului meu păzitor!