Sloganul „Fără Penali în funcții publice” a fost odinioară portdrapelul unei generații politice care pretindea că vrea să reseteze statul. Astăzi, pare tot mai mult un refren uzat, folosit când convenabil, abandonat când devine incomod. Ultimele mișcări politice de la vârful statului și din interiorul USR, partidul care a transformat această sintagmă în marcă identitară, nu fac decât să accentueze un paradox. Cu cât discursul despre integritate devine mai apăsat, cu atât realitatea îl contrazice mai fățiș.
Numirea la Cotroceni a unor noi consilieri prezidențiali nu ar fi, în mod normal, subiect de scandal. Și totuși, decizia președintelui de a-l aduce în echipă pe Vlad Voiculescu, europarlamentar și fost ministru al Sănătății, aflat sub cercetare penală în dosarul achizițiilor de vaccinuri anti-COVID, aruncă o lumină crudă asupra distanței dintre principii și practici. Faptul că investigația nu s-a finalizat nu schimbă esența problemei. Cum se împacă pretenția de moralitate publică cu tolerarea, fie și temporară, a unor suspiciuni grave în chiar anturajul prezidențial? Răspunsul pare să fie unul pragmatic, dar profund cinic. În România, „integritatea” e negociabilă, iar „penalul” e penal doar atunci când aparține taberei adverse.
În paralel, dinspre USR, partidul care a ridicat stindardul reformismului, vin semnale cel puțin neliniștitoare. Într-o postare pe Facebook, senatorul și fost ministru Cristian Ghinea a afirmat că „CSM trebuie scos de sub controlul magistraților”, o declarație ce ar fi părut neverosimilă acum câțiva ani, când același partid clama independența justiției ca pilon democratic fundamental. Afirmația lui Ghinea nu este doar o scăpare retorică. Ea contrazice direct Constituția României și intră în coliziune cu standardele europene care protejează sistemul judiciar de ingerințe politice. Mai grav, deschide discursiv o cutie a Pandorei. Dacă CSM nu este în mâna magistraților, atunci în mâna cui ar trebui să fie? A politicienilor? A unui „consiliu de supraveghere” numit de partide?
E o întrebare la care nici măcar promotorii unei asemenea teze nu par pregătiți să răspundă. Sau poate că răspunsul real ar fi prea incomod pentru a fi spus cu voce tare.
Dincolo de disputa politică, miza este una structurală. Odată ce accepți, fie și în plan teoretic, posibilitatea ca justiția să intre sub un control politic direct, deschizi drumul către derapaje care în alte state europene au generat conflicte majore cu instituțiile UE, sancțiuni financiare și izolări diplomatice. Polonia și Ungaria sunt lecții vii și încă nerezolvate ale acestui tip de aventură politică.
În România, însă, tentația dublului standard pare să câștige teren. „Fără Penali în funcții publice” devine un motto folosit selectiv, în funcție de interese, iar independența justiției riscă să devină un concept maleabil, reinterpretat după nevoi de moment.
În final, rămâne o întrebare de fond. Cât mai poate rezista democrația românească la acest joc periculos de relativizare a principiilor? Pentru că adevărata problemă nu este că politicienii fac erori, ci că par dispuși să transforme aceste erori în politică de stat. Iar când statul de drept devine negociabil, tot restul, de la credibilitatea instituțiilor până la respectul internațional, se prăbușește în lanț.
Dan Cristian COARDĂ
