O proză foarte scurtă (flash-fiction) ori una de dimensiuni rezonabile (scurtă) are ca stăpână a scriiturii URECHEA! Auzi cuvintele care se lovesc între ele, creând o tensiune aptă să rotunjească mesajul. Mintea munceşte cu urechea şi rescrie până textul e definitiv. Apoi îl pun pe hârtie. Nu mai umblu la el două-trei săptămîni. La recitire, în nouăzeci la sută din cazuri, textul rezistă, e rotund, se poate publica.
Avantajul (dacă-i pot spune aşa) e că de vreo trei decenii scriu despre o lume aparte, un ţinut cuprins între Desiştea (Ieud) şi Medio-Monte (Mittlestadt ori Baia-Sprie), e un teritoriu vast pentru proză, e un ţinut al Maramureşului.
Despre documentare e de spus că durează de treizeci de ani, timp în care am ajuns să mi-l asum prozastic şi (eventual) să-l completez la nivelul documentării.
Problema rescrierii nu cred că mi-am pus-o în acest caz. Corectez (ce-i drept) pe ici pe colo. Scrisul de mână, o dată terminat – textul merge la cules.
Am avut culegătoare care s-au “profesionalizat” în raport cu textele. “Aici cred că nu sună bine, poate vedeţi, domnul Ilea”, aud din când în când “nedumeririle” Ramonei. Mă uit, citesc şi îmi ascult URECHEA!
O dată cules, textul are un lector pe care-l folosesc de ani buni. E aţos în ziceri, are obiecţii. Le discut… dar despre primul cititor al textelor mele cu altă ocazie.
Editorial de Marian Ilea pentru MaramuresOnline.ro