Poate scrierea aceasta va stârni controverse, însă, în fărâma de democrație ce mi-a mai rămas, dați-mi voie să-mi exprim indignarea față de ceea ce eu numesc lipsa conștiinței profesionale a unor colegi, în această etapă a anului școlar.
Nu voi păstra suspansul și voi da curs puhoiului de întrebări care nu-mi dau pace și revin obsesiv de câțiva ani, la fiecare final de an școlar:
- Domnule profesor sau doamnă profesoară, înainte să lași corigent un elev, te-ai asigurat că ai făcut tot ce ținea de dumneata ca profesor pentru a-l ajuta?
Și când spun asta, nu mă refer la faptul că i-ai dat teste doar ca să fii „acoperit/ă” că nu știe.
Nu mă refer nici la faptul că i-ai umplut rubrica cu note, direct proporțional cu numărul de ore ale disciplinei pe care o predai.
Nu vreau să știu nici de câte ori l-ai scos în fața clasei și ți-ai rezervat dreptul de a-ți confirma că „nu știe”, luând restul clasei martor la o ridiculizare sau chiar umilire.
Ai obținut reacții adverse neplăcute? Nu le aprob, dar, din punct de vedere psihologic, sunt firești. Ai cules ceea ce ai semănat.
Zilele trecute, am avut o curiozitate: am vrut să văd cum gândește și cum vorbește despre un elev corigent (sau chiar repetent) cel care l-a adus în această situație – profesorul. Am constatat cu indignare că, în sistemul de învățământ fundamentat teoretic pe principii menite să asigure incluziunea și prevenirea abandonului școlar, avem profesori animați de sindromul „nas pe sus” și o indolență gravă, în formă continuată, care afirmă senin:
„Sunt elevi care merită să-mi bat capul și sunt elevi care nu merită.”
Dar nu pentru școlarizarea tuturor ați fost plătit?
Oare dumneavoastră, domnule profesor care gândiți astfel, sunteți unul cu care ar trebui să ne batem capul sau nu? Întreb, pentru că, din discuție, planurile individualizate de învățare, activitățile remediale, munca diferențiată păreau niște fantasmagorii despre care păreați că nu ați auzit vreodată.
Am constatat cu stupoare că, în micimea formării dumneavoastră profesionale, nu conștientizați că trebuie să sprijiniți toți elevii, chiar dacă aceștia nu sunt cu CES.
Mai mult, ați dres busuiocul aruncându-mi peste umăr un: „O să le am la anu’, dacă trebuie!”
Insolență în doză nepermisă!
Și totuși, la evaluările dumneavoastră finale, n-ați fost lăsat corigent!
Cu toate acestea, ați putea fi cercetat disciplinar pentru nerespectarea cadrului legal în vigoare.
(Asta dacă cineva și-ar asuma! Dar trăim în țara neasumaților…)
Da! Elevii care au pierdut cursa achizițiilor în plan cognitiv sunt o realitate tristă a sistemului de învățământ românesc actual.
Nu discut aici motivele care converg spre această situație.
Dar… unde este bunăvoința noastră, a adulților, față de neputința și neștiința lor?
Câte cadre didactice se întreabă ce e dincolo de apatia unor elevi față de școală?
Câți dintre cei care contribuie la repetenția unui elev au încercat să și-l apropie?
Câți au făcut cu suflet și dăruire măcar ceea ce prevede legislația?
Răspunsul îl știm cu toții. E previzibil.
Rareori mi se întâmplă să nu reușesc să sensibilizez un interlocutor, oricât de catâr ar fi, dar, cu „profu’ de fizică”, n-am reușit nici măcar să-l conving că avea niște obligații pe care nu le-a respectat față de elevii care aveau cea mai mare nevoie.
Evident, n-am intrat în detalii despre cât de monotone sau interesante îi sunt lecțiile.
Nici despre cât de interactive sunt sau cât de centrate pe autosuficiența de a se auzi vorbind singur.
Nu l-am întrebat nici dacă își predă materia folosind metoda experimentului, utilizând materialele didactice disponibile în școală.
N-am fost nici măcar curioasă dacă lecțiile dumnealui au caracterul practic-aplicativ care să-i ajute pe elevi să înțeleagă la ce le folosesc definițiile, formulele și calculele abstracte în viața de zi cu zi.
N-am întrebat nimic pentru că era evidentă posesia cadrului didactic de mentalitatea „ora trece, vine banul, fără prea multă oboseală”.
Trist. Revoltător. Alarmant. Frustrant. Nepermis.
Natalia FORNVALD
