Trăim vremuri stăpânite de frică și din dorința de a ne proteja copiii, le furăm acestora lecții de viață valoroase. Noi, părinții de azi, știm că avem niște copii geniali, dar greșim ades încercând să îi ferim de eșec. Le îngrădim prea mult
teritoriul de explorare, de multe ori luăm noi decizii în locul lor și astfel le știrbim din personalitate. Creștem o generație de oameni cărora li se fură constant dreptul la responsabilizare.
În urmă cu peste 100 de ani, poetul Khalil Gibran scria niște versuri asupra cărora nu ar strica să ne concentrăm atenția cât mai mulți dintre noi:
“Copiii voștri nu sunt copiii voștri.
Ei sunt fiii și fiicele dorului Vieții de ea însăși îndrăgostită.
Ei vin prin voi, dar nu din voi,
Și deși sunt cu voi, ei nu sunt ai voștri.
Puteți să le dați dragostea, nu însă și gândurile voastre,
Fiindcă ei au gândurile lor.
Le puteți găzdui trupul, dar nu și sufletul,
Fiindcă sufletele lor locuiesc în casa zilei de mâine,
Pe care voi nu o puteți vizita nici măcar în vis.
Puteți năzui să fiți ca ei, dar nu căutați să îi faceți asemenea vouă.
Pentru că viața nu merge înapoi, nici zăbăvește în ziua de ieri.
Voi sunteți arcul din care copiii voștri, ca niște săgeți vii sunt azvârliți…”
E greu să accepți un astfel de adevăr, dar necesar pentru o generație sănătoasă. Copiii au nevoie de părinți, ca de niște cârje, până când învață să stea singuri pe picioare, adică până la pubertate. Apoi încearcă să se autocunoască și
începe o răzvrătire, pe care de multe ori părinții nu o înțeleg și o condamnă. Atunci noi trebuie să trecem în umbra lor, să fim pregătiți să intervenim doar când se dezechilibrează. Dacă nu învățăm să le dăm drumul ne vom bloca cu toții într-o rătăcire.
Copiii crescuți într-un cadru hiperprotector, sau lăsați prea liberi, fără susținere, sunt incapabili să se dezvolte suficient pentru a ști cine sunt ei. Sunt captivi într-un labirint.
“Toate mijloacele de securitate artificială au transformat civilizația noastră actuală într-o lume de infirmi” susține Annick de Souzenelle, în cartea “Simbolismul corpului uman”.
Suprasecurizarea crează oameni mici și fricoși, care dau valoare de coloană vertebrală cârjelor pe care le poartă. Iar asta duce la dependență și la o atitudine aparent dură, dar falsă. Acești oameni nu sunt ce par a fi, ascunși sub măști fabricate de funcții (parentală, profesională, politică, etc), ideologii sau atitudini compensatorii (pentru carențe, suferințe, dificultăți).
În calitate de părinți suntem responsabili să sprijinim autenticitatea, nu banalitatea. Copiii noștri nu sunt ai noștri, ei sunt lumina zilei de mâine.