Am identificat, de-a lungul drumurilor mele prin lume, două mari categorii de români. Pe de o parte este una care e profund tributară valorilor vieții, românii cei puțini și care țin stâlpii națiunii noastre, de care nu se aude decât foarte rar și după căutări asidue, iar pe de altă parte sunt cei mulți, aflați veșnic în bătaia vânturilor vremii, fără Dumnezeu, religie sau scop, care își schimbă existența și viața cu o non-șalanță de nedescris și foarte greu e înțeles probabil chiar și pentru ei.
În cazul primei categorii, am tot încercat să văd o explicație la a-plecarea lor asupra vieții… Ea e atât una fizică (mult mai mulți români decât străini sunt cu capul plecat, cu ochii în pământ, cu corpul aplecat înspre înainte), cât și una trans-fizică, sinonimă cu dedicarea spre ceva, de regulă nu către pasiuni sau hobby-uri mărunte, ci spre existența propriu-zisă.
Aplecarea înspre rostul vieții ar putea fi o constantă a lor, iar aceasta este o fază premergătoare plecării fizice. În cazul celei de-a doua categorii, cei fără noimă, pot fi recunoscuți printre străini cu o ușurință dezarmantă, tocmai prin atitudine; dacă străinii au în felul lor de a fi adaptarea, non-șalanța, familiarizarea, românii trăiesc, în spațiul în-străinat, sub semnul stingherelii și al unei foarte-des-invocate neștiințe. Însă faptul că nu cunoști legea nu te absolvă de nerespectarea ei; în spatele neștiinței nu trebuie să se ascundă candoarea – afișată – a neadaptării sau a ne-dorinței de a fi ca ceilalți…
Aplecarea lor este, din nefericire, semnul unei supuneri la tot ce e dincolo, iar răzvrătirea este una doar acasă. Știu să se comporte, prin imitație, în lumea civilizată, de frică; însă, odată întorși în spațiul familiar de acasă, legile devin cu totul altele, civilizația nu mai are nimic în comun nici cu cu comportamentul lor și nici cu legea bunului simț. Ne mirăm de ce suntem arătați cu degetul sau de ce am devenit rușinea Europei, dar nu suntem în stare să ne privim pe noi înșine…
Dacă prima categorie de români constituie, pentru ceilalți, un dar, cea de-a doua e reprezentată de foarte mulți oameni în zadar…
Mihai PĂTRAȘCU