Fiecare campanie electorală e prilej de dănțuire la Talpa Iadului. Asa ziceau bătrânii, că atunci când oamenii își aruncă vorbe, joacă dracii.
Și o campanie electorală, la noi la români, e întotdeauna prilej bun de a vedea paiul din ochiul aproapelui, dar nu vedem bârna din al nostru. Românul nu știe să fie echilibrat. El nu știe într-o polemică electorală să -și surclaseze adversarul prin fapte, care să-i asigure victoria. Nu înțelege că oamenii pot rămâne oameni care să se respecte, dincolo de culoarea politică.
Nu suntem destul de educați?
Nu suntem destul de civilizați?
Nu suntem destul de informați?
Opinia mea e că într-o campanie poate fi orice bătălie, oricât de dură, dar să fie pe principii, pe viziuni, pe asumări, pe realizări, însă niciodată bazată pe atacuri la persoană. De dragul imaginii, simpatiei alegătorului, românul bietul cade în penibil.
Pentru visul că ar putea obține voturi ajunge să exprime opusul a ce crede.
Pentru ideea de câștigător se ascunde după sloganuri arogante, poala popilor sau discursuri în care nu crede nici el.
Românul nu face politică când e în campanie. Asta nu e politică. E mai mult mizerie. Exerciții ieftine de imagine care intoxică, în loc să atragă. El face promisiuni, ce în timp se dovedesc vorbe deșarte. El nu poate arăta că e mai bun decât contracandidați săi fără să-i spurce.
Așa se face că avem o societate căreia îi repugnă tot ceea ce vine de la majoritatea exponenților mediului politic. În România majoritatea celor care cred că fac politică, sau circoteca asta ieftină, si-au pierdut total credibilitatea. Românul de pe afișe este candidat de cele mai multe ori cu diploma de facultate, dar nu știe nimeni unde și când a făcut liceul, sau, mai rău, nicio zi de muncă în domeniul de pe diplomă.
Și totuși, sunt acolo. Apoi ne întrebăm de ce merg treburile prost.
Mă tem că vor trece multe generații până vom depăși stadiul asta de candidați sub cupola circului.
Încet, timid, apare o categorie de intelectuali care încearcă să schimbe lucrurile în politică, dar…. brontozaurii crescuți în timp au alte arme. Neavând aceleași arme, jocul nu este unul cinstit.
Stau și mă gândesc la vorbele unui bun prieten, care-mi spunea că cei mai buni prieteni îi erau adversarii politici, nu colegii de partid. Apoi clar îmi vin în minte versurile atât de înțelepte: ,,unde-s bărbații de-odată?” Știți voi, ăia care ,,băteau palma bărbătește, ce-o grăit o fost regește „.
Da. Suntem oameni: cu slăbiciuni, dar ce bine-i să poți rămâne om pentru toți ceilalți, indiferent de culoarea politică. Când om da seamă de faptele noastre la judecată, pe nimeni nu va interesa culoarea politică sau religia, ci dacă l-am iubit pe Dumnezeu și pe aproapele. Atât.
Natalia FORNVALD
