Din paradigmele unui sistem educational în derivă, partea a VIII-a: Ce apreciem vs ce detestăm la superiorii ierarhici?
Deseori în discuțiile cu oamenii din sistemul de învățământ am încercat să ajut, la remedierea unei comunicări cu bariere, prin a încerca, în primul rând eu, să înțeleg ce apreciază și ce detestă oamenii la superiorii ierarhici.
Evident, atunci când ai o funcție de conducere, oricare ar fi aceea, ești un fel de carne de tun, pentru toată lumea. Și atunci când urci treapta spre mai sus decât majoritatea, îți asumi acest risc.
Din experiență am învățat cât de important este să păstrezi o privire senină, o atitudine echidistantă și când ajungi în fața subordonaților, să nu lași să se vadă problemele personale pe felul în care îi privești. De multe ori se nasc tensiuni în comunicare între un șef ( care poate are o indispoziție pur personală) și un angajat ( care poate lua foarte personal apatia superiorului ierarhic).
Și totuși, ce apreciază subordonații la cel care îi conduce și-i reprezintă?
În primul rând, oamenii prețuiesc capacitatea de a tratata toți angajații la fel ( fără preferințe), apoi calitatea de a fi obiectiv și asumat. Ca angajat eu personal am stimat superiorul meu ierarhic care și-a lăsat deoparte propriile orgolii și mi-a recunoscut meritele. Din când în când oamenii au nevoie și să constate că cineva le vede eforturile, nu doar să fie criticați.
Ce detestă angajații la superiorii ierarhici?
Prostia stă pe primul loc. E jignitor să fii subordonat cuiva care îți este net inferior din punct de vedere intelectual. Suntem oameni, avem limite, dar și multă ambiție. Când se pune problema acceptării unei funcții, persoana în cauză ar fi bine să vadă dacă se ridică la pretențiile ,,scaunului”, și a ,,pălăriei“, nu doar dacă are nivelul corect de tupeu în a îndeplini sarcinile de natură politică ( de cele mai multe ori).
De obicei insuficiența intelectuală stă la același birou cu aroganța. Dacă dai peste un șef ce face lucrurile în felul lui și îndrăznești să întrebi cum poate să facă ceva ce sfidează bunul simț profesional și te trezești cu replica „cu tupeu”, evident faci parte dintre acei angajați care și-au pierdut respectul à la longue.
Din interacțiunile mele cu diferiți angajați ai sistemului am constatat că se râde de dualitate. Râsul subalternilor vulnerabilizează nu persoana care o practică, ci instituția pe care o reprezintă. Persoana își primește o onorabilă comparație cu personajul Păcălici.
Lipsa de asumare, superficialitatea, evidențierea nonvalorilor ca exemple de bune practici, subiectivismul sunt alte aspecte care deranjează.
Din păcate, în România șeful se impune, nu se alege. Nu se testează înainte dacă corespunde sau nu. Ți se bagă pe gât și trebuie să înveți să cultivi obediența, altfel poți avea serioase probleme de nesubordonare ierarhică. Și când se fac unele alegeri , organizatorii aplică metoda bilețelului călător. Ați auzit cu toții de el, nu? Nu voi descrie cum funcționează pentru că mie nu a îndrăznit niciodată nimeni să mi-l dea. De când mă știu încerc să-mi păstrez verticalitatea și când mi se impune un șef nou am pentru toți un sfat: aveți grijă să nu deveniți sălcii! N-am nimic cu sălciile. Uneori e bună umbra lor, dar tare la pământ le-ajung crengile.