Într-o societate democratică, instituțiile finanțate din bani publici ar trebui să fie gardienii interesului comun. Ele ar trebui să planifice, să prevină, să creeze strategii și să livreze servicii care să facă viața oamenilor mai bună. Realitatea, însă, este adesea inversă. Prea multe dintre aceste structuri au devenit spații în care funcțiile sunt văzute ca recompense politice, iar viziunea, ca un lux inutil.
Problema începe de la modul de numire în funcții. În loc de concursuri reale, cu criterii de competență și integritate, avem „aranjamente” politice. Oamenii ajung în poziții cheie nu pentru ce știu să facă, ci pentru cine îi sprijină. De aici se naște și atitudinea de „mic dumnezeu”. Convingerea că postul le este datorat și că nu datorează nimic înapoi societății. Și că instituția e pe persoană fizică. Această mentalitate se reflectă în tot ce fac. În loc să construiască strategii pe termen lung, preferă măsuri rapide și spectaculoase, menite să dea bine în rapoarte și conferințe de presă. În loc să caute dialog cu cetățenii și cu experții din domeniu, cultivă un cerc restrâns de apropiați loiali.
Lipsa de viziune nu e doar o problemă de stil managerial, are consecințe concrete, uneori ireversibile.
-
Blocarea resurselor umane. Profesioniștii valoroși fie pleacă, fie sunt marginalizați. Instituția se golește de competențe.
-
Proiecte ratate. Planurile de modernizare rămân pe hârtie, banii europeni se pierd, serviciile publice rămân învechite.
-
Erodarea încrederii. Cetățenii nu mai văd instituția ca pe un sprijin, ci ca pe o barieră. Această neîncredere se propagă, alimentând apatia civică și chiar migrația.
În timp ce cetățenii așteaptă soluții la probleme reale, infrastructură, educație, sănătate, sport servicii eficiente, conducerea se concentrează pe cosmetizarea imaginii și pe menținerea unui echilibru fragil cu „centrul politic” care i-a numit.
În multe dintre aceste instituții, climatul intern se degradează. Critica este privită ca trădare, iar inițiativa ca pericol. Oamenii învață rapid să tacă, să nu iasă din rând, să semneze fără să întrebe. Astfel, instituția devine sterilă, incapabilă să se adapteze sau să inoveze. Această cultură a fricii este poate cel mai mare obstacol în calea unei schimbări reale. Pentru că, atâta vreme cât angajații nu se simt liberi să semnaleze nereguli sau să propună idei, stagnarea devine regula.
În jurul micilor zei se formează curți întregi. Consilieri care dau din cap aprobator, directori adjuncți care își măsoară fiecare frază, angajați pentru care semnătura devine sport extrem. Orice tentativă de a gândi cu voce tare e privită ca un act de rebeliune. Inovația moare în tăcere, iar frica devine metodă de management. Un sistem care ar trebui să fie viu, competitiv și transparent se transformă într-o piramidă de tăceri și „da, șefu’”. Toată această piesă de teatru se joacă, desigur, pe banii noștri. Salarii consistente, mașini de serviciu, deplasări „de lucru” cu iz turistic și bugete întregi aruncate în proiecte de vitrină. În timp ce cetățeanul se lovește de cozi, birocrație și portaluri online care nu funcționează, micul zeu își mai face o poză la conferința despre „digitalizare și sustenabilitate”.
Schimbarea nu se poate reduce la înlocuirea unui director cu altul. Este nevoie de criterii clare și publice de numire, bazate pe competență și experiență dovedită, nu pe carnet de partid. Evaluările anuale ar trebui să fie reale, nu simple formalități birocratice.
Transparența este la fel de importantă. Bugetele, rapoartele, obiectivele și rezultatele trebuie comunicate public, într-un limbaj accesibil. Doar așa cetățenii pot cere socoteală. Presiunea civică, presa independentă și ONG-urile au aici un rol esențial, pentru că tăcerea publicului este combustibilul abuzului de putere.
Dan Cristian COARDĂ – MaramuresOnline.ro