Biografismul a fost o modă critică în secolul al XIX-lea, abandonată apoi în secolul al XX-lea, odată cu afirmarea, în procesul comunicării literare, a primatului operei și al receptorului. Contemporaneitatea ne demonstrează, însă, prin apetența pentru toate genurile biograficului, faptul că nu putem scoate din ecuație creatorul de valori sau agentul cunoașterii, în general. Există inerent un primat al emițătorului, epicentrul oricărui demers creator, cognitiv sau actanțial. Marii scriitori ai canoanelor literare au devenit subiecți ai unor cercetări exhaustive, cu emergență în zona biograficului, în cadrul unui demers complet de restituire a operei, dar și datorită nevoii unei apropieri intime față de modele.
Camil Petrescu este un exponent remarcabil al tipologiei intelectualului interbelic onest, implicat pasional în mișcarea culturală a vremii sale, în afirmarea autentică a valorilor. Acesta devine un militant politic în favoarea definirii și reglementării condiției sociale a „muncitorului intelectual”, ins dedicat în susținerea emancipării poporului său. Clasic deja prin canonizarea critică, Camil Petrescu este o conștiință superioară, exprimându-și sistematic ideile atât prin intermediul literaturii artistice, cât și prin studiile de filosofie și estetică.
Cea mai recentă apariție din integrala Camil Petrescu este volumul Interviuri, publicat la Editura Cheiron (2022), sub îngrijirea Floricăi Ichim și a lui Alexandru Buican (biograf și cercetător pasional al scriitorului interbelic), cu o substanțială și profesionistă contribuție documentară a Danielei Sitar-Tăut. Volumul este editat de Fundația Culturală „Camil Petrescu” ca supliment al revistei „Teatrul de azi”. Prin intermediul acestui grupaj mozaical de interviuri, apărute în diverse reviste interbelice (din 1922 până în 1947), figura omului și a intelectualului se conturează tot mai pregnant, surprinzând prin complexitate și vivacitate. Inventarul bogat de reviste arată interesul care i-a fost acordat de contemporani acestui intelectual lucid, intransigent, idealist, noocratic. Dintre numeroasele publicații le reținem pe cele mai des menționate: Rampa, Contimporanul, Facla, Viața Literară, România literară, Vremea, Timpul, Gazeta de Vest, Cetatea literară, dar și altele precum: Floarea de foc, Comedia, Buna Vestire, Decembrie, Vrerea, Politica, România, Gazeta sau Ideea europeană.
Reverența cu care este abordat și tonul apreciativ al interlocutorilor sunt dovada că valoarea sa a fost corect intuită de contemporani. Spiritul insurgent, pasiunea pentru adevăr și pentru autenticitate în artă îl individualizează fără tăgadă. Romulus Dianu îl definea ca pe un adevărat critic obiectiv care „are mulți prieteni, dar face impresia de a nu fi prietenul nimănui. Un spirit negativ, în permanență revoltat împotriva prejudecăților curente, mereu gata să pună la punct și să revizuiască”. Pesimismul și-l recunoaște singur, într-un dialog cu Jack Berariu: „sunt cel mai pesimist om de pe suprafața pământului”, iar Sandu Tudor îi cuprinde personalitatea într-un portret ce îl singularizează: „Puțin la trup, ca deshumat, cu fața tăcută, … cu două mărgele de ochi verzui, trecu prin ușă ca o arătare. Simți, după ce stai de vorbă cu acest vizionar al zilelor noastre, că între gândul și fapta lui nu stă vicleșug. Un om cu temeiuri sincere față de el și față de alții. Rara avis printre ciudățeniile lumii noastre scriitoricești”.
Oscar Lemnaru ține să-i sublinieze autoritatea intelectuală și spiritul enciclopedic afirmând că „nu cunoaște disciplină în care să nu aibă un cuvânt de spus, în literatură ca în eseu, în teatru și în gazetărie, inteligența sa a despicat multe probleme. Este un om cu o complexă alcătuire intelectuală înlăuntrul căreia există coarde pentru toate sunetele”. În ciuda unei situații materiale modeste, Camil are tabieturi și ritualuri de autentic monden. La provocarea lui Jack Berariu (Rampa, 1933), își prezintă programul cotidian, cu ore bine fixate pentru activitățile de rutină. Precizează că ia masa în oraș, citește cu regularitate după-amiaza, de la 3 la 5, apoi face vizite. Distracțiile sale preferate sunt mersul la cinematograf și sportul, mai cu seamă fotbalul, făcându-i plăcere să scrie articole de gen.
Reținem din dialoguri pledoaria scriitorului pentru implicarea artistului în viața politică, precum și pentru instaurarea unei noocrații necesare, căci „Artistul care se ține departe de treburile publice este un laș ori un învins dezamăgit (cele mai adese este însă un șmecher care se aranjează cu toată lumea). Pe de altă parte, artistul care face politică în cadrele oricărei alte ideologii și organizații decât totalitatea nooctarică este un trădător al destinului omenesc”. Implicarea proprie în politică este dedicată consolidării relației cu străinătatea și promovării culturii române, prin stabilirea unor raporturi oficiale cu Franța, dar și reglementării muncii intelectuale în plan social. Fiind profesor la Timișoara, după război, publică, aproape exclusiv prin contribuție proprie, două ziare, Țara și Banatul românesc, având satisfacția că poate să influențeze nu doar opinia publică, ci și jocurile politice.
Una dintre izbânzile culturale la care a participat Camil Petrescu este înființarea Operei Române, în 1914, alături de un grup de tineri entuziaști (Gheorghe Banu, Egizio Massini, Jean Atanasiu, Romulus Vrăbiescu, Demestrescu de Sylva, G. Felescu, Elena Drăgulinescu-Stinghe). Peste ani devine director al Teatrului Național, postură din care încearcă să reformeze organizarea muncii artistice, având oroare de mediocritate, de inegalitățile de șanse, de risipa de bani și energie creatoare.
În siajul ideologiei pașoptiste, Camil Petrescu afirmă rolul major al literaturii în dezvoltarea unui popor – „națiunile se regenerează numai prin literatură”. În viziunea sa, destinul neamului românesc este „să se însereze acelei substanțialități care e conștiința universală” și este strâns legat de cel al umanității întregi care trebuie să tindă spre intelectualizare, deoarece intelectul este acel „principiu catalizator al istoriei”, subordonat absolut principiului binelui, frumosului și necesității de cunoaștere.
Camil Petrescu este un caz aparte în literatura noastră, deoarece preferă independența față de orice fel de grupare, condiția lupului de stepă, fără maeștri și fără urmași. Deși scrie o carte despre E. Lovinescu și colaborează la Sburătorul, se dezice de ideologia modernistă. Își exprimă, maiorescian, dezaprobarea pentru mediocritatea confraților intelectuali și a scriitorilor mai tineri, găsindu-le o justificare în faptul că au trăit presiunea războiului și nu au avut răgazul să se cultive, dar neeludând exprimarea unor verdicte implacabile: „Sunt de o incultură covârșitoare: ar putea fi scriitori numai când incultura ar fi condiție de creație!”. Își definește cu aplomb propria concepție despre arta literară „ca expresie a adevărului, fie el și convențional”, având aceeași miză ca științele morale, și datoria de a se ocupa de valorile sufletești. Prin urmare, în viziunea sa literatura trebuie să se definească printr-un „psihologism artistic”, căci frumosul este echivalent cu subiectivitatea, iar „arta este realitate fenomenologică, adică existență ideală, eternă, universală”.
Militează pentru profesionalizarea scrisului, mai ales în cazul dramaturgilor și a romancierilor căci munca acestora este cronofagă și de o intensitate cognitivă aparte, necesitând rescrieri repetate până la forma finală. Camil Petrescu se dovedește a fi preocupat cu frenezie preocupat de tehnica artistică, atât în proză, unde teoretizează noua structură a romanului și lansează câteva concepte originale, cât și în teatru. Raportul dintre literatură și realitatea obiectivă este o temă recurentă în dialoguri, autorul informații importante despre geneza prozei sale, mai ale a romanului Ultima noapte…, dar și despre modul în care creează impresia de autenticitate, păstrând în textul literar datele generale ale istoriei.
Deși eterogene, interviurile lasă o accentuată impresie de unitate, prin consecvența cu care intervievatul emite puncte de vedere asupra unor aspecte divergente ale vieții culturale și publice, de la literatură la teatru, de la sport la politică, sau de la filosofie la științe. Volumul este un document autentic și prețios pentru orice admirator al lui Camil Petrescu sau pentru cercetătorul literar care caută să redefinească sensurile operei prin raportare la sursele de inspirație care au generat-o. O altă finalitate a lecturii, intuită de redactori, este enunțată și în Nota de deschidere: „aceste Interviuri pot fi savurate și ca o simplă tabletă de realitate socială, culturală și istorică […văzută] prin ochii unui personaj lucid și inteligent”.
Editorii nu au pretenția unei cercetări exhaustive, dar surprind autentic și cronologic „un parcurs al reușitelor și, mai ales, al decepțiilor autorului”. Valoarea critică a tomului este completată prin sistemul de note atașate fiecărui text, cuprinzând informații despre personalități culturale ale timpului, despre reviste, evenimente, volume sau lucrări menționate, toate concertând la realizarea unei imagini cât mai complexe a peisajului cultural, literar, dar și politic sau social al vremii. Un adaos necesar la o eventuală reeditare a lucrării ar trebuie să vizeze întocmirea unui sumar, dar și a unui index de nume, reviste sau texte citate.
În concluzie, întâlnirea în dialog cu scriitorul Camil Petrescu este un autentic prilej de revelație a forței copleșitoare cu care a creat și s-a implicat în viața culturală, ca o prezență fascinantă sau incomodă pentru contemporani. Fiecare demers al său urmărește să convingă despre faptul că cea mai bună ordine a lumii este noocrația, iar modelul uman superior este intelectualul, animat de principiile binelui, frumosului și adevărului, asumându-și destinul ca decizie conștientă și ca permanentă evoluție.
Prof. Dr. Monica D. Cândea
(CAMIL Petrescu, Interviuri)
Foto: Muzeul Naţional al Literaturii Române