Comunitatea educațională românească își așteaptă viitorul ministru. Și cum s-a dat startul exprimării opiniilor vis a vis de direcțiile strategice ale viitorului ocupant al acestui portofoliu, am luat-o ca pe o provocare.
I-aș da niște sfaturi (să-i spun să nu fie salcie, ar fi inutil pentru că acum asta se caută), dar probabil în următorii 50 de ani niciun ministru nu le va putea urma. Din simplul motiv că numirea va fi una politică. Iar când ești numit politic, ai sarcini de îndeplinit, așteptări la care să te ridici, nu libertatea unor păreri personale.
Totuși, dacă m-ar întreba cineva ce fel de ministru al educației îmi doresc, aș răspunde imediat: un ministru care să poată recredibiliza sistemul de educație în societate. Recredibilizarea unui sistem nu este o misiune ușoară.
Educația românească poartă urmele multor decizii incoerente, improvizații și reforme începute și abandonate. Au fost numeroși cei care, voit sau nu, au contribuit la declinul de încredere în școală, profesori și instituțiile educaționale.
Tocmai de aceea, primul pas nu ține de legi sau strategii, ci de autoritatea morală a ministrului. Pentru a recredibiliza, ministrul însuși trebuie să fie o persoană curată, fără umbre academice sau etice, capabilă să impună respect prin propriile rezultate ca profesionist în educație.
Integritatea nu este un atribut opțional, ci fundamentul oricărei reforme reale. Un sistem condus de oameni vulnerabili moral sau profesional (mai grav) nu poate cere performanță, corectitudine sau onestitate de la cei din interiorul lui. Dar credibilitatea nu se câștigă doar prin trecutul personal, ci și prin coerența decizională.
Educația are nevoie disperată de continuitate. Un ministru credibil nu schimbă direcția la fiecare presiune publică sau interes de moment, ci construiește politici predictibile, asumate, explicate și evaluate public.
Stabilitatea legislativă, pilotarea reformelor și evitarea schimbărilor bruște sunt condiții esențiale pentru recâștigarea încrederii.
În centrul acestei reconstrucții trebuie să se afle profesorul. Fără profesori respectați, motivați și sprijiniți, nicio reformă curriculară sau tehnologică nu va funcționa. Ministrul care dorește să recredibilizeze sistemul trebuie să redea demnitatea profesiei didactice: prin salarizare predictibilă, prin reducerea birocrației inutile, prin formare continuă reală și printr-un traseu de carieră clar. Un profesor sufocat de hârtii și lipsit de respect social nu poate fi motorul schimbării.
La fel de important este ce și cum se învață. Un sistem credibil este unul în care elevii, părinții și societatea înțeleg sensul școlii. Curriculumul trebuie eliberat de supraîncărcare și orientat către competențe reale: gândire critică, literație, matematică funcțională, competențe digitale, civice și etice.
Școala trebuie să pregătească pentru viață, nu doar pentru examene. Evaluarea, la rândul ei, este un test de onestitate al sistemului. Atât timp cât examenele recompensează memorarea mecanică și mențin inechități evidente, credibilitatea educației rămâne fragilă. Evaluările trebuie să fie corecte, predictibile, centrate pe competențe și utilizate cu rol diagnostic, nu punitiv.
Un ministru credibil nu poate ignora nici inechitățile profunde din sistem. Educația își pierde legitimitatea atunci când funcționează bine doar pentru unii.
Reducerea abandonului școlar, sprijinirea comunităților vulnerabile, investiția în educația timpurie și asigurarea unor șanse reale pentru toți copiii sunt condiții esențiale pentru recâștigarea încrederii publice.
Digitalizarea poate fi un aliat, dar doar dacă este făcută cu sens. Platforme funcționale, date educaționale folosite inteligent și reducerea birocrației pot sprijini atât profesorii, cât și elevii. Digitalizarea de fațadă, însă, nu face decât să adâncească neîncrederea.
Nu în ultimul rând, un ministru al educației trebuie să aibă o relație onestă cu societatea. Să comunice clar, să explice deciziile, să consulte real actorii din sistem și să își asume greșelile.
Educația nu se poate reforma în spatele ușilor închise, nici prin înțelegeri de taină cu sindicatele și nici prin discursuri goale.
În opinia mea așadar, ministrul ideal al educației trebuie să fie integru, empatic, cinstit și consecvent. Dar mai ales, trebuie să înțeleagă că recredibilizarea nu vine dintr-o singură lege sau reformă spectaculoasă, ci dintr-un efort constant de a construi încredere, profesionalism și stabilitate. Fără acestea, orice schimbare rămâne doar o promisiune.
Iar dacă aș fi factor decizional, aș opta pentru un ministru care a profesat efectiv în mediul preuniversitar, acesta fiind în majoritate învățământul obligatoriu.
Un alt exercițiu eficient în sprijinul recăpătării încrederii ar fi echipa de profesioniști și inspectori desemnați doar pe criterii de competență. Nu ești credibil ca ministru când nu îți poți alege echipa și te trezești cu numiri de la organizațiile județene care vulnerabilizează funcția ocupată prin limbaj, scriere, prezență sau chiar comportament.
Apoi ministrul meu ar trebui să aibă toleranță zero la plagiat, fals academic și conflictul de interese. Ar fi multe altele de care ar trebui să țină cont: sistem riguros de evaluare a tuturor celor cu funcție de conducere, clarificarea rolurilor minister, inspectorate, scoli/ universități, etc.
Și pentru ca toate să se întâmple i-aș acorda timp și încredere.
Am scris aceste rânduri cu amărăciunea profesorului care constată că trăiește într-o societate în care toată lumea se pricepe la educație, mai puțin cei care trebuie să asigure direcția acesteia.
Prof. Natalia FORNVALD