Există momente când adunăm toată energia unui timp trecut, cu frustrări și emoții, cu așteptări și râvnă, cu efort și dorințe, când tot ce speram și visam în momentul în care eram dincolo se canaliza într-o proiecție neștiută în timp, dar dorită din plin… Astfel de momente sunt cărămizile ce marchează arhitectura noastră interioară și cioplesc din făptura de abur a sentimentului nostru forme ce vor dăinui și tăinui în timp și cu timp…
Un astfel de moment, trăit la înălțime, este cel care marchează lăsarea la zbor a unui pilot; de acum înainte el va avea în mâinile lui destinele celorlalți, cu drumurile și visele lor, cu dorințele lor de a zbura, cu deschiderile de porți către cerul ce leagă lumi îndepărtate, cu tot ce aduce frumusețea clipei și bucuria împreună-trăirii.
Îmi doresc ca astfel de momente să fie trăite din plin de cât mai mulți din cei care își fac din a dărui un mod de a fi. Și cred că aceasta este una din cele mai mari bucurii pe lumea aceasta: să dăruiești aripi sau vise, să faci din cei din jur creatori de frumos, de zâmbete, de adevărate-trăiri.
Ami este unul din cei care ne-au făcut pe noi, pasagerii cursei de Antalia, să plângem de bucuria zborului, a peisajului și de gustul dulce al vacanței. Ne-a dăruit toată munca lui, concentrată în complexitatea și miracolul zborului, încununată în lacrimi de bucurie și de infinit: la fel cum e nemărginirea pe care, de acum înainte, o să o aibă, la fiecare zbor, drept casă.
Lui, dar și celor care l-au instruit, le mulțumim!
15 iunie 2021, în cer
Ami – partea a II-a
Ami e genul de om pe care, dacă îl cunoști, ai certitudinea întâlnirii cu un om special. Așa a fost și cazul meu. A început cu bucuria întâlnirii, a continuat cu miracolul întrebărilor, dar dincolo de orice, a fost senzația clară că destinul lui este unul aparte. Siguranța acestei stări, conștiența acesteia, nebazată pe nimic real sau fanic, certitudinea unui fapt neprobat (din contră, multe aparențe duceau către starea deloc confortabilă a îndoielii) devin elemente similare cu ceea ce ne dă credința: nu e probată cu nimic științific, dar ea are funcția și rolul unei siguranțe a ancorării ființei cu toate rădăcinile ei în pământul ceresc al unui univers divin, deplin.
Ami a ajuns, după multe încercări, dar cu pași siguri, de care nu m-am îndoit niciodată (și pe care i-am secondat cu mult suflet și cu dăruire de ființă) în realitatea unui vis pentru orice zburător: a devenit pilot la cea mai bună companie aeriană din lume. Un destin meritat, cred eu, pentru cei care cu dragoste, credință și cu frică de Dumnezeu își fac meseria și pășesc în tainele ei cu o abordare plină de respect și pioșenie. Îmi aduc aminte că, la un moment dat, zburând cu el în cabină, mi-a arătat o fotografie mică în mapa cu documentele de zbor: chipul Părintelui Arsenie Boca. E un dar de la bunica, mi-a spus, și îl iau peste tot cu mine la zbor, și zilnic, în momentul în care îmi spun rugăciunile, pe pământ sau în cer, am certitudinea că El mă ajută și Îi mulțumesc pentru fiecare zi pe care mi-o dă!
În sutele de zboruri pe care le face această companie zilnic, una din destinații este și București. Din când în când Ami este la manșa avionului care vine și în capitala României – și îmi spune cu o mândrie a împlinirii: știi, când zbor spre țară, anunțurile pe care le facem din cabină le fac și în limba română. Iar pasagerii sunt foarte bucuroși să audă că, venind din orizonturi îndepărtate, li se vorbește în limba de acasă. Îmi dau seama că, de fapt, acasă nu este doar un loc și un spațiu, ci și felul cum știi să îți însușești lumea din jur și relația cu ceilalți. Unde-le locului transformat în cum-ul stării devine corolarul undelor și al cumulului de stări ce te fac, ca trăire, cetățean al împărăției viselor împlinite.
Iunie 2024, în cer