Acum 36 de ani, la Timișoara, tăcerea a fost spartă de pași hotărâți și de voci care nu mai puteau fi reduse la șoaptă. Frica, adunată ani la rând în sufletele oamenilor, s-a transformat într-un curaj care avea să schimbe istoria României.
Tonul a fost dat în seara zilei de 15 decembrie 1989, când sute de oameni s-au strâns în fața locuinței pastorului László Tőkés, din Piața Maria. La început, a fost un gest de solidaritate. Un protest tăcut, dar plin de tensiune. A doua zi, pe 16 decembrie, mulțimea a crescut, iar din rândul manifestanților s-a auzit primul strigăt care a sfâșiat frica: „Jos Ceaușescu”.
Ceea ce începuse ca un protest local s-a transformat rapid într-o revoltă deschisă împotriva regimului condus de Nicolae Ceaușescu. În decembrie 1989, pe străzile Timișoarei, oamenii au ieșit nu pentru confort, ci pentru demnitate. Nu pentru promisiuni, ci pentru libertate. Știau că riscul era imens. Știau că armele erau reale. Știau că pot să nu se mai întoarcă acasă. Și totuși, au rămas. Atunci au căzut primii eroi. Oameni simpli, tineri, părinți, copii ai cuiva, împușcați pentru vina de a fi vrut să fie liberi în propria lor țară. Sângele lor a devenit hotarul dintre frică și speranță, dintre tăcere și strigăt.
Timișoara a fost începutul. Orașul care a spus primul „ajunge”. Orașul în care curajul a fost mai puternic decât gloanțele, iar solidaritatea mai puternică decât teroarea. De acolo, flacăra libertății s-a răspândit în toată țara. La 36 de ani distanță, nu vorbim doar despre trecut. Vorbim despre o datorie. Datoria de a nu uita. De a înțelege că libertatea în care trăim astăzi a fost plătită cu vieți. Cu visuri netrăite. Cu tinereți curmate.
Aviz politicienilor români actuali! Eroii Timișoarei nu au cerut nimic pentru ei. Au cerut totul pentru noi. Iar memoria lor rămâne un legământ. Frica nu trebuie să mai fie niciodată lege, iar curajul lor, niciodată uitat.
