Date fiind vremurile (și vremea), unul din conceptele pe care le auzim vehiculate tot mai mult este și cel al „păcatului”. Peste puțin timp, întreaga lume creștină sărbătorește Învierea Mîntuitorului, care s-a jertfit, s-a răstignit pe cruce, a murit pentru păcatele noastre.
„E păcat să faci acest lucru”, „e păcat sa nu faci ceva atunci când ai ocazia” – sunt două afirmații care deja au intrat în locul comun al unui limbaj obișnuit… Păcatul este subiectul a multe tratate de teologie sau filosofie; e o noțiune care, prin anumite filtre (cele ale poruncilor esențiale, ale Noului Testament, ale diferitelor curente filosofice, etc), poate tranșa, separa, departaja, condama.
Încadrat în context, dar întotdeauna depinzând de argumentare, poate fi la fel de bine alb sau negru. Omul este cel care, într-un anumit moment bine definit ca spațiu, timp și acțiune, poate să îl categorisească, de foarte multe ori (și aproape întotdeauna) cu o importantă marjă de eroare.
Pentru că nimic nu este – în sfera gesturilor noastre – alb pur sau negru total. În tot binele e un rău, după cum în tot răul e un bine – spune o binecunoscută vorbă din bătrâni, chiar dacă, atunci când ni se întâmplă, nu reușim să vedem dincolo de amprenta dominantă care face ca nimic să nu ne poată convinge cum că am pierdut – sau în cazul fericit am câștigat – totul.
În greaca veche, a păcătui înseamnă a rata esențialul existenței umane… Și noi păcătuim zilnic tocmai prin faptul că nu mai reușim – și nu mai știm – să fim, pentru că de atâta verb a face, am uitat despre a fi, vrem doar parcă ce ne place, fără-a ști ce-i a iubi, vrem să fim lăsați în pace, nemaiștiind a zâmbi…
Și cred că esențial este ca, atunci când rămâi, la sfârșit, tu cu tine, să fii convins că nu trăiești în păcat, ci să fii, cu tine însuți, împăcat!