Tot stau și mă gândesc, mirându-mă neîncetat, la darul și puterea cuvântului. Îmi e atăt de greu să îl cuprind cu mintea, încât rămâne țintuit, aproape întotdeauna, sub semnul neîncadrator al mirării. A-i da o definiție acestei noțiuni este, pentru mine, gest similar cu a înota într-un ocean, brăzdând cărare între două insule.
Cuvintele sunt colțurile pietrelor pe care ne sprijinim pentru a urca muntele devenirii. Uneori mai alunecoase, alteori mai dure, de ele ne agățăm cu mâinile pentru a ne înălța, pe ele punem bază pentru susținere. Se mai desprind și cad în gol, ne lasă în dezechilibru sau ne pun la încercări nenumărate și ne confruntă, mereu, cu senzația de ultim moment a alegerii.
Ne punem mari speranțe în ele și de multe ori sunt scutul pentru apărarea propriilor neputințe. Cuvintele sunt haina pe care o îmbrăcăm pentru a participa la spectacolul lumii. De aceea, uneori nu avem hainele potrivite sau culoarea corespunzătoare, iar spectacolul este atît de viu și de activ, schimbarea decorurilor și a actorilor prin definiție e o stare a firii pentru că lumea este o poveste infinit nuanțată.
Trăiesc din plin efectul unor cuvinte aruncate sau spuse fără adaos de ființă, dar cu suficient de
mare efect instaurativ. Și realizez că valoarea cuvântului constă în faptul că el este atât de complex, încât cuprinde nu numai paleta omenescului, ci și a planului divin; cuvântul este instaurator, creator, biciuitor, mângâietor, batjocoritor, vindecător, rugător etc. Sau, dacă acceptăm alt registru, cuvântul este conclusiv, optativ, operativ, combativ, dar și afectiv. Iar puterea maximă de instaurare prin cuvânt o face omul atunci când, prin buze, transformă convenția unor concentrări de sunete în expresia maximă a manifestărilor divine hărăzită nouă, muritorilor de rând: luați, mâncați, acesta este Trupul Meu…