Francezii spun, ca formulă de despărțire, adieu; spaniolii folosesc frecvent același termen deja intrat în limbajul zilnic uzual, adios. Traduși acești termeni (sau descompunând cele două cuvinte din care provin), filosofia ambelor popoare ar fi că lasă în voia Domnului (a Dieu sau a Dios) alegerea sau manifestarea fizică a unei viitoare întâlniri. Românii, mai altfel din fire, traduc același termen printr-un adio fără drept de replică, semn clar al unei despărțiri inevitabile, forțând parcă și mâna destinului. Un adio spus în română înseamnă, fără nicio îndoială, închiderea porților sufletești și tăierea oricăror legături cu cel căruia i se adresează termenul. Același cuvânt, cu origine comună, cu ușoare diferențe fonetice în cele trei limbi, devine, ca semnificaâie, în română, opusul sensului original. Iar acest sens nu numai că depășește planul lui Dumnezeu, care știe și ne știe următoarele întâlniri sau pașii, ci impune parcă și o forțare a destinului. Și dacă destinul este un alt termen necunoscut nouă, tot spaniolii îl folosesc în ipostaza lui mult mai simplă sau eficientă, ca destinație. Destino-ul spaniol se traduce prin ceva dorit, cunoscut, previzibil, pentru că destinația este, în sine, dorită și previzibilă. Astfel călătoria nu mai este în mare măsură hazard sau necunoscut (ca și destinul), ci expresia unei foarte clare determinări fizice sau temporale. Spaima de drum specific românească poate fi tradusă și printr-o neștiință în fața destinului, de aici și crearea unui întreg arsenal de mecanisme de reglaj fin al drumului; necunoscutul este cel care nu ne lasă să fim sau să știm pașii următori. Iar noi, în loc să lăsăm în grija Cui Trebuie ceea ce urmează, ne erijăm de cele mai multe ori în a forța destinul sau a schimba destinația, după cum avem percepția de moment. Să fie acest gest oare un rezultat al neînțelesului adio din limba română? Sau acesta să fie destinul nostru, de a fi mereu altfel?
