În Maramureș, timpul are uneori miros de lemn vechi și de pădure umedă. Se așază peste acoperișurile de șindrilă, urcă pe turlele subțiri ale bisericilor și se pierde printre fagii seculari, acolo unde liniștea pare să fi rămas neatinsă de graba lumii moderne. Sunt locuri în care trecutul nu trebuie căutat în cărți, pentru că se află încă în picioare, în fața noastră. Trebuie doar să avem răbdarea să-l privim.
La 16 noiembrie, România marchează Ziua Patrimoniului Mondial UNESCO, o sărbătoare instituită oficial în anul 2013, în amintirea adoptării Convenției privind Protecția Patrimoniului Mondial Cultural și Natural, la 16 noiembrie 1972. Dincolo de semnificația instituțională a acestei zile, există însă o întrebare pe care ar trebui să ne-o punem mai des. Cât de mult prețuim, în realitate, lucrurile despre care spunem că ne definesc?
România are astăzi 11 situri înscrise în Patrimoniul Mondial UNESCO. Două dintre aceste înscrieri au o legătură directă cu Maramureșul și spun, fiecare în felul său, povestea unei relații extraordinare dintre om și natură. Bisericile de lemn, recunoscute în anul 1999, și pădurile de fag seculare, incluse în patrimoniul mondial în anul 2017 ca parte a unui ansamblu natural european, reprezintă două forme diferite ale aceleiași moșteniri.
Unele au fost ridicate de mâna omului. Celelalte au supraviețuit tocmai pentru că natura și-a putut urma propriul curs.
Opt biserici de lemn din Maramureș, aflate la Bârsana, Budești, Desești, Ieud, Plopiș, Poienile Izei, Rogoz și Șurdești, fac parte din patrimoniul mondial. Sunt construcții care au depășit de mult condiția unor simple lăcașuri de cult. În proporțiile lor, în îmbinările grinzilor, în picturile interioare și în siluetele turlelor se regăsește inteligența unor comunități care au știut să transforme o resursă a locului într-o expresie artistică de valoare universală.
O biserică de lemn nu este doar un monument. Este mărturia unei lumi în care lucrurile se construiau cu gândul că trebuie să rămână și după dispariția celor care le-au făcut. Lemnul era ales cu grijă, lucrat cu pricepere și așezat într-o arhitectură care îmbina credința, nevoia de frumos și respectul față de rosturile comunității.
Poate că aceasta este una dintre marile lecții pe care ni le oferă vechii meșteri maramureșeni. Nu au avut tehnologia prezentului, dar au avut conștiința durabilității. Au construit fără să știe că, peste secole, creațiile lor vor fi privite drept valori ale întregii umanități.
La celălalt capăt al acestei povești se află pădurile de fag din Groșii Țibleșului și Strâmbu Băiuț, parte a patrimoniului natural mondial UNESCO. Aici, valoarea nu vine din ceea ce omul a construit, ci din ceea ce natura a reușit să păstreze.
În aceste păduri, timpul nu se măsoară în generații de oameni, ci în cicluri de viață ale arborilor. Copacii cresc, îmbătrânesc, cad și devin parte a unui proces natural care continuă independent de calendarul nostru. Lemnul mort nu înseamnă sfârșitul vieții, ci începutul altor forme ale ei. Este o ordine complexă, construită de natură fără planuri urbanistice, fără inaugurări și fără nevoia de aplauze.
Există o frumusețe aparte în această comparație. În bisericile de lemn admirăm ceea ce omul a fost capabil să creeze. În pădurile seculare admirăm ceea ce omul trebuie să învețe să respecte fără să transforme totul după propria voință.
Și, poate, aici începe adevărata semnificație a patrimoniului.
Pentru că o recunoaștere UNESCO nu reprezintă un certificat de nemurire. Nu oprește degradarea, nu repară acoperișurile, nu protejează singură o pădure și nu garantează că generațiile viitoare vor înțelege valoarea lucrurilor moștenite. Este o recunoaștere internațională, dar și o responsabilitate locală, permanentă.
Patrimoniul nu se conservă prin festivități și fotografii aniversare. Are nevoie de competență, de grijă, de resurse, de educație și, mai ales, de continuitate. O biserică istorică trebuie să rămână vie în memoria comunității, nu doar prezentă într-un catalog turistic. O pădure seculară trebuie privită ca un ecosistem de neînlocuit, nu ca o simplă rezervă de materie primă.
Maramureșul este adesea prezentat ca un ținut al tradițiilor, al autenticității și al frumuseții nealterate. Sunt cuvinte pe care le repetăm atât de des încât riscăm să le golim de conținut. Autenticitatea nu este un decor pregătit pentru turiști, iar tradiția nu este un spectacol care începe când apare un aparat de fotografiat.
Identitatea unui loc există prin oamenii care o înțeleg, prin lucrurile pe care le păstrează și prin felul în care aleg să le transmită mai departe.
Nu trebuie să transformăm Maramureșul într-un muzeu încremenit în trecut. O regiune are nevoie de dezvoltare, de infrastructură, de oportunități și de un viitor pentru tinerii săi. Dar adevărata modernizare nu ar trebui să însemne renunțarea la ceea ce ne face diferiți. Dimpotrivă, maturitatea unei comunități se vede în capacitatea ei de a construi viitorul fără să-și distrugă rădăcinile.
În fond, UNESCO nu ne spune că Maramureșul este valoros. Ne confirmă, printr-o recunoaștere internațională, valoarea unor locuri care existau cu mult înainte ca lumea să le descopere și să le înscrie pe o listă.
Iar aici se află, poate, cel mai important adevăr al zilei de 16 noiembrie. Patrimoniul nu este numai ceea ce am primit de la cei dinaintea noastră. Este și ceea ce vom avea curajul, inteligența și responsabilitatea să lăsăm celor care vin după noi.
Peste o sută de ani, nimeni nu-și va mai aminti discursurile rostite astăzi despre patrimoniu. Dar o biserică de lemn păstrată cu grijă va putea încă să spună povestea celor care au ridicat-o. Iar o pădure seculară protejată va putea continua să existe, în ritmul ei, indiferent de schimbările lumii.
Maramureșul nu ne aparține pentru totdeauna. Îl avem, pentru o vreme, în grijă.
Și poate că aceasta este cea mai importantă datorie pe care ne-o amintește Ziua Patrimoniului Mondial UNESCO.
Dan Cristian COARDĂ















