Minaur Baia Mare – CSU Suceava 39–33. O victorie frumoasă, una de care aveam nevoie și care merită aplaudată. Dar, pentru mine, bucuria acestui rezultat înseamnă mai mult decât cele 39 de goluri înscrise sau cele două puncte câștigate.
Am urmărit meciul pe YouTube și m-am bucurat. M-am bucurat pentru victorie, pentru băieți și, recunosc, pentru că mi s-a confirmat o convingere pe care am susținut-o inclusiv atunci când rezultatele nu ne dădeau prea multe motive de optimism.
Am spus mereu că începutul de campionat nu reprezintă un capăt de țară. Că o echipă în care au venit mulți jucători noi nu se construiește peste noapte. Că relațiile de joc, automatismele, încrederea reciprocă și acea chimie care transformă un grup de sportivi într-o echipă au nevoie de timp. Iar timpul este, probabil, lucrul pe care suporterii îl oferă cel mai greu atunci când sunt obișnuiți să vadă Minaur câștigând.
Am avut încredere și în Nuno. Nu pentru că un antrenor ar trebui să beneficieze de un cec în alb, indiferent de rezultate, ci pentru că am considerat că munca lui merită judecată cu răbdare, nu sub impulsul unui rezultat nefavorabil. Este ușor să ceri schimbări după o înfrângere. Mult mai greu este să înțelegi că uneori tocmai continuitatea poate face diferența.
Victoria cu CSU Suceava nu rezolvă toate problemele și nici nu transformă automat Minaur într-o echipă fără slăbiciuni. Ar fi la fel de greșit să cădem în euforie după un succes cum ar fi fost să declarăm totul pierdut după primele rezultate mai puțin convingătoare.
Dar există un lucru pe care îl putem și trebuie să îl apreciem. Atitudinea.
Pentru că Minaur nu înseamnă doar un rezultat pe tabelă. Înseamnă o istorie, un spirit, o anumită obligație morală față de oamenii care au crescut cu această echipă și care continuă să o iubească. Iar această obligație nu este aceea de a câștiga fiecare meci. În sport, așa ceva nu există. Obligația este să lupți, să respecți tricoul pe care îl porți și să nu renunți atunci când lucrurile devin complicate.
Vor mai veni și înfrângeri. Cu siguranță. Așa este sportul și tocmai de aceea îl iubim. Nu toate meciurile vor fi frumoase, nu toate serile se vor încheia cu aplauze pentru o victorie și nu toate deciziile vor fi pe placul nostru.
Dar când atitudinea este cea demnă de Minaur, când vedem implicare, caracter și respect pentru culorile clubului, noi, cei din tribune, vom ști să aplaudăm. Chiar și după o înfrângere.
Mă rog, unii dintre noi.
Pentru că există și suporteri care rămân lângă echipă atunci când lucrurile nu merg bine. Care critică atunci când este cazul, dar nu confundă critica sinceră cu demolarea. Care înțeleg că dragostea pentru un club nu se măsoară doar în numărul victoriilor.
Astăzi, însă, este despre bucurie. Despre un Minaur care a câștigat cu 39–33 în fața Sucevei și despre satisfacția de a vedea că răbdarea și încrederea pot avea sens.
Bravo, băieți! Felicitări, Nuno!
Și, mai ales, mergeți înainte. Cu aceeași atitudine. Pentru că asta vrem să vedem la Minaur, indiferent ce arată tabela la final.
P.S. Nu am făcut o cronică de meci. Pentru asta există specialiști, oameni care pot analiza scheme, tactici și fiecare fază de joc. Eu am privit meciul ca suporter. M-am bucurat ca suporter și am scris ca unul dintre oamenii pentru care Minaur înseamnă mai mult decât un rezultat. Și nu cred că trebuie să fii specialist ca să recunoști o echipă care merită aplaudată.
Dan Cristian COARDĂ
sursa foto: Ovidiu Dragomir
