Am scris după victoria din Cupa României, obținută în fața Stelei, că mi-a plăcut Nuno Farelo. Nu doar pentru rezultat, ci mai ales pentru felul în care a gestionat acel meci și pentru modul în care a traversat un început de campionat deloc favorabil. Mi-au plăcut calmul lui, încrederea pe care a continuat să o transmită și, mai presus de toate, faptul că nu a cedat atunci când lucrurile păreau să meargă într-o direcție greșită.
Dar, dincolo de antrenor, m-am bucurat să regăsesc ceva ce îmi lipsise. O echipă care pune suflet. Care aleargă, care se dăruiește, care nu se ascunde în spatele dificultăților și care înțelege că atitudinea este, uneori, la fel de importantă ca rezultatul.
Pentru că, până la urmă, asta îmi doresc să văd ca suporter. Nu cer victorii la fiecare meci și nici nu trăiesc cu iluzia că în handbal poți construi ceva durabil fără greșeli, înfrângeri sau perioade dificile. Dar vreau să văd că băieții aceștia luptă pentru culori. Pentru club. Pentru oraș. Pentru oamenii care continuă să creadă în Minaur.
Spuneam atunci că am încredere în acest grup. Și mai spuneam ceva în care cred la fel de mult și astăzi. Nu vreau să scriu despre Minaur doar atunci când îi este bine, când victoriile aduc aplauze și toată lumea găsește cuvinte frumoase. E simplu să fii alături de o echipă când câștigă. Mult mai important este să rămâi aproape atunci când îi este greu. Să fii pozitiv fără să ignori problemele. Să oferi încredere fără să renunți la luciditate.
Meciul de campionat cu Poli Timișoara mi-a întărit convingerea că în această echipă există mai mult decât au lăsat să se vadă primele rezultate. Am regăsit aceeași atitudine, aceeași dăruire și aceeași dorință de a lupta. Am văzut un grup care pare să-și fi recăpătat echilibrul, care începe să aibă încredere în propriile forțe și care transmite din nou sentimentul că fiecare jucător știe pentru ce intră pe teren.
Privind această schimbare, ai putea crede că toate problemele din vestiar, toate apăsările și nesiguranțele începutului de sezon au dispărut ca prin minune. Dar handbalul nu funcționează prin miracole. În spatele unei echipe care își regăsește identitatea există muncă, răbdare, încredere și oameni care știu să rămână împreună atunci când presiunea devine apăsătoare.
De aceea sunt încântat de Nuno Farelo. Dar și de Răzvan Pop. Și de toți cei care, în momentele complicate, nu au cedat, nu au abandonat și au rămas drepți.
Pentru mine, lucrul acesta contează enorm.
Nu pentru că ar fi descoperit peste noapte o formulă magică. Nu pentru că Minaur ar fi devenit brusc o echipă fără probleme. Ci pentru că au avut puterea să continue. Să rămână pozitivi, să creadă în jucători și să construiască mai departe, într-o perioadă în care ar fi fost mult mai ușor să caute vinovați, să invoce împrejurări nefavorabile sau să se lase copleșiți de rezultate.
Există momente în viața unei echipe în care caracterul oamenilor cântărește mai mult decât orice discurs. Momente în care nu mai este suficient să vorbești despre obiective, tactică sau performanță. Trebuie să știi să aduni oamenii, să le redai încrederea și să-i convingi că merită să lupte împreună.
Cred că aici se vede, de fapt, valoarea unui antrenor. Nu doar în schemele de joc, în schimbări sau în deciziile tactice. Ci în capacitatea de a înțelege un vestiar, de a gestiona orgolii, emoții și momente de nesiguranță. În felul în care reușește să transforme un grup apăsat de rezultate într-o echipă care își regăsește curajul.
Nuno Farelo îmi lasă impresia unui antrenor care înțelege aceste lucruri. Care știe să gestioneze momentele dificile și, mai ales, care are răbdarea necesară pentru a construi echipe. Iar Răzvan Pop și ceilalți oameni care au rămas aproape de acest proiect merită, la rândul lor, apreciere pentru faptul că au continuat să creadă atunci când era mai greu să o facă.
Pentru un club precum Minaur, care are nevoie de stabilitate, de identitate și de încredere, asemenea lucruri sunt esențiale. Performanța nu se construiește doar din victorii. Se construiește și din felul în care treci peste înfrângeri, din modul în care reacționezi la presiune și din capacitatea de a nu pierde direcția atunci când apar obstacole.
Nu știu cum vor arăta următoarele meciuri. Și nici nu vreau să transform două evoluții bune într-o promisiune că de acum înainte totul va fi perfect. Vor exista, probabil, și alte zile complicate. Vor mai apărea greșeli, poate și dezamăgiri. Așa este sportul. Dar ceea ce văd acum îmi dă motive să cred că Minaur începe să regăsească ceva ce nu se poate cumpăra, nu se poate impune printr-un regulament și nici nu poate fi construit doar din declarații frumoase.
Spiritul de echipă.
Și poate că tocmai de aici trebuie început. De la respectul pentru tricou, de la responsabilitatea față de club, de la încrederea în colegul de lângă tine și de la convingerea că, atunci când intri pe teren, reprezinți mai mult decât propriul nume.
Reprezinți Minaur. Reprezinți Baia Mare.
Iar noi, cei care iubim această echipă, avem nevoie să simțim asta. Să știm că, indiferent de rezultat, oamenii de pe teren au dat tot ce au avut mai bun. Că nu au renunțat. Că au luptat până la capăt.
Am ales să scriu despre Minaur atunci când era greu și îmi păstrez aceeași convingere. O echipă nu are nevoie doar de aplauze după victorii, ci și de încredere atunci când încearcă să se ridice. Critica își are rostul ei, dar și încrederea poate construi. Iar uneori, tocmai când lucrurile merg prost, contează cel mai mult să existe cineva care să spună că merită să continui.
Nu cer perfecțiune. Nu cer victorii cu orice preț.
Cer caracter. Cer atitudine. Cer respect pentru culori.
Și în ultimele două meciuri am început să le văd din nou.
Pentru mine, acesta este cel mai important câștig.
Hai, Minaur!
Dan Cristian COARDĂ
sursa foto: Minaur Baia Mare
