Am citit recenta declarație a ministrului Educației și Cercetării referitoare la flexibilizarea accesului în învățământ al unor specialiști din alte domenii și, da, o consider o abordare periculoasă pentru calitatea învățământului preuniversitar, care nu are ca reper binele suprem al elevului. Nu. Deficitul de personal nu transformă un specialist dintr-un alt domeniu într-un profesor.
Un inginer cu 25 de ani de experiență poate fi un profesionist excepțional în domeniul său. Dar a cunoaște foarte bine o materie nu înseamnă a ști să o predai unor copii de gimnaziu sau liceu.
A preda înseamnă mai mult decât a transmite informații. Înseamnă pregătire pedagogică, înțelegerea copilului și a adolescentului, gestionarea clasei, evaluare, diferențiere, adaptarea metodelor și, mai ales, capacitatea de a transforma informația în învățare.
A ști nu înseamnă automat a ști să-i înveți pe alții.
Nu pot să nu observ că asemenea afirmații vin din perspectiva unui ministru care provine din mediul universitar. Iar aici există o problemă de perspectivă: învățământul obligatoriu din România este preuniversitar.
Universitatea și școala nu sunt același lucru. Elevul de gimnaziu nu este student, iar ceea ce funcționează într-un amfiteatru universitar nu poate fi transferat mecanic într-o clasă de copii.
Cred că deciziile care privesc învățământul preuniversitar ar trebui fundamentate și pe experiența reală a celor care lucrează zi de zi în acest sistem. Teoretic, înaintea modificărilor legislative, reprezentanții Ministerului Educației alocă perioade pentru consultări.
În fapt, din experiența personală, pot afirma că prea puține dintre propunerile venite din teritoriu sunt cu adevărat ascultate și valorificate.
Nu poți cunoaște în profunzime specificul unei forme de învățământ în care nu lucrezi și apoi să presupui că problemele ei pot fi rezolvate prin soluții importate dintr-o altă realitate educațională.
Dacă avem deficit de profesori, întrebarea corectă nu este „La ce standarde putem renunța?”, ci „De ce nu mai este profesia didactică suficient de atractivă pentru oamenii valoroși?”.
De ce nu reducem birocrația? De ce nu protejăm profesorul? De ce nu îi redăm prestigiul și autoritatea? De ce nu facem astfel încât absolvenții buni să-și dorească să intre și să rămână în sistem?
Dacă vrem specialiști din industrie în școli, foarte bine. Să vină. Dar să fie formați și pentru profesia didactică.
Școala nu este un loc în care ocupăm niște posturi vacante. Este locul în care ne trimitem copiii. Nu putem rezolva criza profesorilor coborând ștacheta.
Când nu mai găsești suficienți profesioniști, soluția nu este să redefinești profesia până când oricine poate intra în ea. Soluția este să faci profesia suficient de respectată, atractivă și bine susținută, încât oamenii valoroși să vrea să o aleagă.
Iar în educație, mai puține standarde nu înseamnă reformă.
Un risc pe care, în mod cert, nu ni-l permitem.
Prof. Natalia COSTIN
