În baza dozei minime de democrație care mai există în unitățile de învățământ, îndrăznesc să scriu astăzi, cu gândul la scuiparea lui Moș Ion Roată de către boier.
Scriu în numele meu și al tuturor celor care înțeleg că oamenii cu care lucrăm trebuie respectați.
Scriu în loc de MULȚUMESC!
Scriu în semn de RECUNOAȘTERE!
Îi mulțumesc distinsei colege de la secretariatul Școlii Gimnaziale „Nicolae Iorga” din Baia Mare, doamna Rodica Fănățan, pentru cei 29 de ani de profesionalism, pentru zâmbetele cu care ne primea pe toți atunci când pășeam pragul biroului în care lucra, pentru omenia de care a dat dovadă în relaționarea cu colegii, elevii și părinții.
Am citit cu tristețe și cu un gust amar mesajul prin care doamna, fostă secretară, își anunța plecarea prin demisie din colectivul în care a lucrat aproape trei decenii.
Un mesaj interzis colegilor. Un mesaj care a trebuit să circule în secret, ca să nu deranjeze. Pe cine? Și de ce?
Știm cu toții că demisia este un act de onoare, iar pentru noi toți acest gest este o lecție. Da! O lecție din care învățăm valoarea cugetului curat, susținut de o coloană vertebrală sănătoasă, care nu devine salcie atunci când superiorii ierarhici uită că drumul spre ascensiune nu este cu sens unic.
Nu voi comenta aici decizia administrativă care a stat la baza acestei plecări — încă nu știm, sau poate știm, dacă aparține ISJ-ului ori conducerii școlii — și nici nu voi încerca să caut vinovați. Nu acesta este rostul acestor rânduri.
Vreau doar să spun că, uneori, dincolo de acte, funcții, atribuții și prevederi legislative, există un om.
De aceea, mă întreb dacă nu cumva am ajuns într-un punct în care știm să administrăm foarte bine plecările oamenilor, dar am uitat să le onorăm.
Doamnei Rodica Fănățan îi mulțumesc, în nume personal și în numele tuturor colegilor care o apreciază, pentru întreaga activitate și pentru anii în care a făcut parte din acest colectiv.
Îi mulțumesc pentru ceea ce a făcut bine, pentru oamenii pe care i-a ajutat și pentru toate lucrurile care, poate, nu apar în nicio fișă a postului și nu pot fi măsurate în nicio raportare.
Și tocmai de aceea, amărăciunea este cu atât mai mare.
Pentru că, după aproape trei decenii de muncă, după o viață profesională construită acolo, un om ar merita ca despărțirea să fie una demnă, firească, cu respect și recunoștință. Nu cu sentimentul că, dintr-odată, tot ceea ce a fost până ieri important devine doar o chestiune administrativă.
Nu scriu aceste rânduri pentru a provoca o polemică și nici pentru a deschide un schimb public de explicații. Nu este o invitație la replici.
Este, pur și simplu, gândul meu, exprimat cu respect pentru un om care și-a încheiat un capitol al vieții profesionale.
Unele plecări merită mai mult decât o decizie.
Merită recunoștință.
Și, mai ales, merită demnitatea de a fi lăsate să se încheie frumos.
Distinsă doamnă, vă dorim o pensie binemeritată, în care să vă permiteți luxul de a fi înconjurată de oameni de calitate!
Prof. Natalia COSTIN
