Nu știu dacă fiecare generație își merită idolii. Poate că, mai simplu, fiecare generație și-i produce din propriile neliniști, din felul ei de a iubi, de a protesta, de a vorbi și de a înțelege libertatea.
Astăzi, pentru o parte dintre tineri, Ian este un reper. Un nume important al trapului românesc, expresia unei lumi pe care cei trecuți de prima tinerețe nu o înțeleg întotdeauna și pe care, uneori, nici nu mai încearcă să o înțeleagă.
Nu vreau să-l judec pe Ian și nici să transform rândurile acestea într-un proces intentat muzicii de azi. Ar fi prea simplu.
Fiecare vreme are zgomotul ei.
Doar că, privind spre idolii noii generații, îmi dau seama cât de norocos am fost cu ai mei. Noi îi aveam pe Cristi Minculescu, Dan Bittman, Paul Ciuci, Nicu Alifantis, Tudor Gheorghe, Valeriu Sterian., Moțu Pittiș, etc. Nu erau sfinți și nici personaje fără slăbiciuni. Erau artiști. Dar, când urcau pe scenă, aveau ceva de spus.
Poate aici este diferența care mă urmărește. Muzica pe care am primit-o noi nu încerca doar să ne ocupe câteva minute din viață. Încerca să spună ceva despre viață. Uneori era iubire, alteori revoltă, singurătate, dor sau libertate, dar dincolo de genul muzical exista aproape întotdeauna o idee.
Cristi Minculescu nu era doar vocea de la Iris, ci una dintre vocile unei generații care simțea nevoia de libertate. Dan Bittman și Holograf au pus muzică peste iubiri pe care oamenii nu știau întotdeauna să le spună în cuvinte. Paul Ciuci și Compact au făcut din dor o stare colectivă. Nicu Alifantis ne-a arătat că poezia poate coborî din carte și poate deveni cântec. Tudor Gheorghe ne-a demonstrat că limba română poate ține singură o scenă.
Iar Valeriu Sterian ne-a învățat ceva și mai important.
Că muzica poate avea coloană vertebrală.
De aceea, când aud astăzi „Vino, Doamne!”, nu pot să o tratez ca pe o simplă piesă veche. Cântecul se numește, de fapt, „Nopți”, dar refrenul a fost mai puternic decât titlul, iar memoria colectivă l-a păstrat sub numele de „Vino, Doamne!”.
A devenit unul dintre cântecele asociate României ieșite din decembrie 1989 și atmosferei Pieței Universității. Muzica lui Sterian nu stătea comod pe margine. Intra în cetate, se amesteca în neliniștea oamenilor și își asuma riscul de a spune lucruri.
Poate tocmai de aceea cântecul doare și astăzi.
Nu pentru că vorbește despre o modă, ci pentru că vorbește despre oameni. Despre dezamăgire, despre diferența dintre promisiune și realitate, despre compromis, despre sentimentul că ceva se poate strica între oameni și despre nevoia aproape disperată de a mai găsi un punct moral într-o lume în care totul pare negociabil.
De aceea „Vino, Doamne!” nu este doar despre 1989.
Este și despre noi.
Între timp s-a schimbat lumea. Au dispărut casetofoanele și casetele pe care înregistram melodii de la radio, încercând să tăiem vocea prezentatorului exact înainte de primul acord. Au venit YouTube, Spotify, TikTok și algoritmii. Muzica a început să fie măsurată tot mai mult în vizualizări și tot mai puțin în urmele pe care le lasă în oameni.
Probabil că aici se află adevărata mea nostalgie.
Nu după tinerețe.
Tinerețea pleacă oricum și nu negociază cu nimeni.
Mi-e dor de vremea în care aveam sentimentul că muzica trebuie să însemne ceva. Nu era suficient să existe. Trebuia să spună, să doară, să bucure, să te pună pe gânduri și, uneori, să te facă să pleci de la un concert puțin diferit față de omul care intrase în sală.
Nu știu câte dintre melodiile virale de azi vor mai fi ascultate peste treizeci sau patruzeci de ani. Ar fi nedrept să spun că niciuna. Fiecare generație are artiști autentici și fiecare epocă produce cântece care supraviețuiesc modei.
Dar timpul este un critic teribil.
Nu citește comentariile, nu numără followerii și nu știe ce este trending. Pune o singură întrebare. Mai are cineva nevoie de cântecul tău după ce lumea care l-a făcut celebru a dispărut?
În cazul lui Valeriu Sterian, răspunsul îl știm.
Poate chiar mai mult decât ne place să recunoaștem.
Așa că îmi permit egoismul generației mele. Dacă Ian este unul dintre idolii noii generații, e în regulă. Este lumea lor, muzica lor și timpul lor. Poate peste treizeci de ani vor pune o piesă de-a lui și vor simți exact ceea ce simțim noi când auzim primele acorduri ale cântecelor noastre.
Nu am dreptul să le confisc nostalgia înainte ca ea să se nască.
Dar am dreptul să mă bucur pentru a mea.
Mă bucur că am avut șansa să cresc cu Cristi Minculescu, Dan Bittman, Paul Ciuci, Nicu Alifantis, Tudor Gheorghe și Valeriu Sterian. Pentru că idolii adevărați nu sunt doar cei pe care îi imită o generație, ci aceia de la care o generație învață ceva. Să iubească, să sufere, să gândească și, uneori, să spună nu.
Astăzi, în Lada cu Zestre, nu scoatem doar un cântec vechi. Scoatem o bucată de memorie.
„Vino, Doamne!”
Un cântec peste care au trecut decenii, dar care încă are neplăcutul obicei de a suna actual.
Și poate că aceasta este, până la urmă, adevărata măsură a unui cântec.
Dan Cristian COARDĂ
