Octombrie vine în Maramureș fără grabă. Nu intră cu zgomot, nu cere voie și nu schimbă lumea dintr-odată. Într-o dimineață vezi doar că lumina nu mai este cea de ieri. Cade mai oblic peste case, se oprește mai mult pe dealuri, iar pădurile par că au început, în taină, să se pregătească pentru marea lor reprezentație.
Toamna, Bunul Dumnezeu pune Maramureșul pe șevalet. Și are răbdare.
Mai întâi atinge fagii cu puțin galben. Apoi lasă arama să curgă peste culmi. Aprinde câte un cireș sălbatic în roșu, păstrează ici-colo câte un petic de verde și așază peste toate lumina aceea blândă de octombrie, pe care nu o poți fotografia cu adevărat. O poți doar ține minte.
În asemenea zile, Maramureșul nu mai pare doar un ținut. Pare o poveste spusă în culori.
Cobori prin sate și peste tot întâlnești semnele unui an care își adună roadele. Merii își pleacă ramurile sub greutatea fructelor. Nucile cad în iarba umedă. În grădini, dovlecii stau rotunzi și portocalii, ca niște mici sori coborâți pe pământ. Prin curți apar coșuri, lăzi, găleți și mâini care nu stau locului.
Este timpul acela în care oamenii numără altfel bogăția.
În saci de cartofi, în mere puse la păstrat, în nuci uscate pe prispă, în borcane rânduite în cămară, în lemne așezate pentru iarnă și în butoaie în care mustul începe, încet, să-și schimbe firea.
Miroase a struguri zdrobiți.
Miroase a castane coapte.
Iar undeva, într-o bucătărie cu ferestre aburite, un dovleac se rumenește în cuptor și umple casa cu mirosul acela pe care nicio industrie a parfumurilor nu va reuși vreodată să-l pună într-o sticlă.
Pentru că unele mirosuri nu sunt doar mirosuri.
Te duc înapoi fără să te întrebe dacă vrei. La o curte veche. La o bunică. La o sobă caldă. La o seară în care afară era frig, iar în casă se auzea trosnetul lemnelor. La copilăria în care un măr primit direct din pom părea mai dulce decât orice desert cumpărat astăzi.
Poate că acesta este unul dintre darurile toamnei. Ne obligă, măcar pentru câteva clipe, să ne întoarcem.
Vara ne împinge înainte. Ne scoate din case, ne grăbește, ne promite drumuri, vacanțe, întâlniri și zile fără sfârșit.
Toamna face invers.
Ne amintește de cămară, de foc, de familie, de masa în jurul căreia se strâng oamenii când seara vine mai devreme. Ne amintește că există o vreme pentru plecare, dar și una pentru întoarcere. O vreme pentru risipă și una pentru adunare.
În Maramureș, lucrurile acestea se văd mai limpede.
Poate pentru că pământul încă vorbește aici destul de tare. Poate pentru că mai există oameni care își ridică ochii spre cer înainte să se uite la telefon. Poate pentru că anotimpurile încă intră în gospodărie fără să bată la ușă.
Toamna nu este doar în pădure.
Este în mâinile crăpate ale omului care adună ultimele mere. În femeia care așază borcanele pe raft. În fumul subțire care se ridică seara dintre case. În căruța încărcată. În cizmele cu noroi. În frunza prinsă pentru o clipă de gard înainte să o ia vântul.
Este și în tăceri. Mai ales în tăceri.
Pe Gutâi, pe Mara, pe Iza, spre Țibleș, pădurile ard fără foc. Galben, roșu, ruginiu, brun. Deasupra lor, cerul pare uneori nefiresc de albastru. Alteori, ceața se așază peste văi și lasă la vedere doar turlele bisericilor și câteva acoperișuri.
Și atunci Maramureșul pare desprins de lume.
Există dimineți în care privești un asemenea peisaj și nu mai ai nimic de adăugat. Orice cuvânt pare prea mult. Orice explicație strică. Rămâne doar sentimentul că ai ajuns, pentru câteva clipe, într-un loc în care lucrurile sunt exact așa cum trebuie să fie.
Poate că de aceea toamna mă emoționează mai mult decât celelalte anotimpuri.
Pentru că frumusețea ei vine la pachet cu un adevăr pe care preferăm adesea să-l uităm.
Nimic nu rămâne.
Frunza care astăzi luminează pădurea va fi mâine pe pământ. Mărul copt va fi cules. Via se va goli. Zilele se vor scurta. Va veni frigul. Și tocmai pentru că toate trec, toate devin prețioase.
Poate că aceasta este lecția pe care Dumnezeu o lasă în fiecare toamnă peste Maramureș.
Să nu amâni totul pentru altădată.
Să stai, măcar din când în când, lângă oamenii tăi.
Să guști mustul cât este încă dulce.
Să mănânci castana cât este caldă.
Să ridici ochii spre pădure înainte să cadă frunzele.
Pentru că viața, asemenea toamnei, nu ne întreabă niciodată dacă suntem pregătiți pentru anotimpul următor.
Ea merge înainte.
Iar noi putem doar să învățăm să fim acolo.
Cu ochii deschiși.
Cu sufletul treaz.
Și cu recunoștința aceea simplă pe care o simți într-o după-amiază de octombrie, când soarele coboară peste dealurile Maramureșului, dintr-o curte vine miros de dovleac copt, undeva pocnesc castanele pe jar, iar Bunul Dumnezeu mai pune, înainte de seară, o ultimă tușă de lumină peste tabloul Lui.
Dan Cristian COARDĂ
