Un bărbat cu părul lung intră într-o Românie cenușie și refuză, pur și simplu, să semene cu ea.
Nu face revoluții în piață. Nu ridică pancarte. Nu ține discursuri despre libertate. Urcă pe scenă, spune poezie, ascultă rock, vorbește despre Beatles, joacă Shakespeare și își poartă părul ca pe un mic afront adus unei lumi care ar fi preferat oamenii mai cuminți.
Îl cheamă Florian Pittiș.
Și poate că aici începe, de fapt, povestea lui. Nu în 4 octombrie 1943, data nașterii, nu într-o fișă de teatru și nici într-o listă de roluri. Ci în această imposibilitate de a fi redus la decorul epocii sale. La 83 de ani de la nașterea lui, Pittiș rămâne una dintre figurile culturii române care se lasă cel mai greu transformate în monument. Pentru că monumentele stau pe loc. El nu a stat niciodată.
Actor, regizor, cântăreț, traducător, om de radio, povestitor, iubitor de poezie și de rock. Toate sunt adevărate. Dar niciuna dintre aceste etichete, luată separat, nu îl explică.
Pittiș a fost, înainte de toate, o stare de spirit.
Într-o cultură care a cunoscut decenii în care conformismul putea deveni metodă de supraviețuire, el a făcut din libertatea interioară aproape o profesie. Părul lung cu care a sfidat convențiile unei epoci nu era doar un detaliu de imagine. Era un semn. Poate mic în raport cu marile gesturi ale istoriei, dar uriaș într-o lume în care până și felul în care arătai putea deveni obiect de suspiciune.
Nu poza în rebel. Era pur și simplu greu de domesticit.
Pe scena Teatrului Bulandra a intrat într-o generație care a ridicat teatrul românesc la o altitudine extraordinară. A lucrat cu Liviu Ciulei și cu mari regizori ai scenei românești, a jucat Shakespeare, Goldoni, Gorki, Sofocle, O’Neill. Ar fi fost suficient pentru o carieră.
Pentru Florian Pittiș nu a fost.
Pentru că dincolo de cortina teatrului exista muzica.
Exista Bob Dylan. Existau Beatles. Exista rockul. Exista folkul. Exista fascinația pentru o lume occidentală care, pentru generații întregi de români, ajungea adesea fragmentar, pe benzi de magnetofon, pe discuri greu procurate sau prin emisiuni ascultate aproape conspirativ.
Pittiș nu s-a mulțumit să asculte acea lume. A tradus-o cultural.
A vorbit despre muzică fără să o transforme în lecție. A pus poezia lângă chitară și teatrul lângă rock. A făcut ca un cântec al lui Bob Dylan să poată locui firesc lângă un poem românesc. Pentru tinerii acelor ani, muzica pe care o aducea cu el nu însemna numai divertisment. Însemna acces la altceva. La o respirație mai largă.
Mai târziu, Pasărea Colibri avea să transforme această întâlnire dintre muzică, poezie și spirit într-una dintre cele mai frumoase pagini ale folkului românesc. Alături de Mircea Baniciu, Mircea Vintilă și Vladi Cnejevici, Florian Pittiș nu era doar o voce într-o formație. Era omul care lega cântecele prin poveste, cultură și prezență.
Există artiști care interpretează.
Poate aici se află una dintre explicațiile popularității sale extraordinare. Avea rara capacitate de a nu ridica ziduri între cultura înaltă și cultura populară. Shakespeare putea sta lângă Beatles. Poezia putea întâlni chitara. Teatrul putea conversa cu radioul. Un actor important putea vorbi cu aceeași pasiune despre o piesă clasică și despre rock’n’roll.
Pentru Florian Pittiș cultura nu era o colecție de obiecte fragile păstrate într-o vitrină.
Trebuia ascultată, spusă mai departe, cântată, discutată, contrazisă.
Și mai exista vocea.
Pentru milioane de români, Pittiș rămâne legat de timbrul care însoțea „Teleenciclopedia”. Generații întregi au ascultat acea voce într-o vreme în care televiziunea avea puține ore de emisie, iar o emisiune putea deveni aproape un ritual familial. Informația despre lume venea în sufrageriile românilor purtată de o rostire imposibil de confundat.
Nu era numai voce frumoasă.
În spatele cuvintelor se simțea întotdeauna omul care credea că ele contează.
De aceea radioul i s-a potrivit atât de bine. Acolo nu mai exista decor, costum sau lumină de scenă. Rămâneau numai vocea și inteligența celui care o folosea. Iar Florian Pittiș a înțeles foarte devreme ceva ce avea să devină fundamental în lumea de după el. Că radioul și cultura trebuie să meargă înainte odată cu tehnologia.
Radio3Net a fost expresia acestei curiozități. Un artist format într-o lume a teatrului clasic privea spre internet fără teamă și fără nostalgie paralizantă. Nu spunea că lumea de ieri fusese mai bună. Voia să știe cum va arăta lumea de mâine.
Este poate una dintre cele mai frumoase lecții lăsate de Florian Pittiș culturii române.
Să îmbătrânești fără să devii bătrân.
Nu biologic. Acolo nimeni nu negociază cu timpul. Ci intelectual.
Să nu ajungi să disprețuiești muzica celor mai tineri doar pentru că nu seamănă cu muzica tinereții tale. Să nu te temi de tehnologie pentru că nu ai crescut cu ea. Să nu transformi experiența în superioritate. Să continui să întrebi, să cauți, să asculți.
Pittiș avea această formă rară de tinerețe. Curiozitatea.
Au trecut aproape două decenii de când Florian Pittiș nu mai este, iar România s-a schimbat enorm. Radioul încape acum într-un telefon. Beatles pot fi ascultați într-o secundă. Orice concert, orice poezie, orice spectacol pare la un clic distanță. Avem acces la aproape tot.
Și, paradoxal, poate tocmai de aceea avem nevoie din nou de oameni precum Florian Pittiș.
Oameni care să ne ajute să alegem. Care să lege lucrurile între ele. Care să transforme informația în cultură și cultura în bucuria de a descoperi.
Pentru că moștenirea lui Florian Pittiș nu stă doar în înregistrările rămase, în spectacole, în cântecele Pasării Colibri sau în arhivele radioului.
Stă într-un anumit fel de a fi. Liber fără ostentație. Cult fără pedanterie. Popular fără vulgaritate. Tânăr fără să mimeze tinerețea.
Într-o lume care ne cere tot mai des să alegem o singură identitate, Florian Pittiș continuă să ne amintească faptul că un om poate iubi în același timp Shakespeare și rockul, poezia și tehnologia, scena și stadionul, trecutul și viitorul.
Poate că de aceea, la 83 de ani de la nașterea lui, Moțu nu pare o figură îndepărtată din istoria culturală a României.
Îl desparte de noi timpul.
Dar nu și epoca spiritului.
Iar undeva, dintr-o arhivă, dintr-un cântec sau din memoria unei generații, vocea aceea continuă să spună că lumea este încă suficient de mare pentru a rămâne curioși.
Dan Cristian COARDĂ
