În Maramureș, cerul nu începe deasupra munților. Începe din turlele bisericilor de lemn.
Se ridică subțiri dintre livezi, dintre crucile cimitirelor și acoperișurile caselor, asemenea unor rugăciuni pe care pământul nu le mai poate ține în el. De departe par fragile. O muchie întunecată, un acoperiș de șindrilă, o turlă ascuțită împotriva luminii. Dar apropiindu-te, înțelegi că fragilitatea lor este numai o aparență. Au traversat secole, furtuni, schimbări de stăpânire, războaie, uitări și vremuri în care lumea din jurul lor părea hotărâtă să devină cu totul alta.
Ele au rămas.
Nu pentru că lemnul ar fi mai puternic decât piatra, ci pentru că oamenii au pus în el ceva mai rezistent decât materia. Au pus credință, memorie și o formă de iubire care nu cerea să fie admirată. Cere doar să fie continuată.
Bisericile de lemn din Maramureș nu au fost construite pentru a domina peisajul. Ele s-au născut din el. Au în pereți fibra pădurilor, în acoperișuri panta munților, în turnurile lor dorința omului de a urca, măcar cu privirea, dincolo de limitele sale. Nu sunt obiecte așezate peste natură, ci o continuare a naturii prin mâna omului.
Poate că acesta este primul lor miracol.
Meșterii care le-au ridicat nu aveau calculatoare, macarale și tratate sofisticate de arhitectură. Aveau toporul, securea, fierăstrăul, ochiul format în pădure și o cunoaștere transmisă din tată în fiu. Știau cum se alege stejarul, cum se ascultă fibra lemnului, cum se încheie grinzile și cum poate fi ridicată o turlă care să pară mai ușoară decât aerul. Nu își semnau întotdeauna lucrările. Numele lor s-au pierdut adesea dar gesturile lor au rămas în fiecare îmbinare, în fiecare portal sculptat, în fiecare prag tocit de pașii generațiilor.
Adevărata lor semnătură este faptul că bisericile încă stau în picioare.
Opt dintre aceste lăcașuri au fost înscrise în anul 1999 în Patrimoniul Mondial UNESCO. Sunt bisericile din Bârsana, Budești Josani, Desești, Ieud Deal, Poienile Izei, Plopiș, Rogoz și Șurdești. UNESCO le consideră exemple excepționale de arhitectură religioasă vernaculară din lemn, rezultate din întâlnirea tradiției ortodoxe cu influențe gotice, interpretate printr-o măiestrie locală ajunsă la o remarcabilă maturitate artistică.
Dar o asemenea formulare, oricât de corectă ar fi, nu poate cuprinde totul.
Nu poate explica liniștea dintr-o biserică de lemn într-o după-amiază de toamnă. Nu poate măsura mirosul de rășină, ceară și vechime. Nu poate spune ce simte omul când pășește din lumina crudă a zilei în întunericul acela blând, locuit de sfinți, culori stinse și chipuri pictate cu o gravitate venită parcă dintr-o lume mai răbdătoare.
Acolo, timpul nu dispare. Devine vizibil.
Se vede în lemnul înnegrit, în icoanele atinse de fum, în podelele lustruite de genunchi și pași, în ușile joase care te obligă să intri cu fruntea plecată. Poate că aceasta nu a fost numai o soluție de construcție. Poate că oamenii de atunci știau că în fața sacrului nu se intră drept, triumfător și grăbit. Se intră micșorându-te puțin, lăsând afară zgomotul, orgoliul și praful drumului.
În aceste biserici, credința nu are monumentalitatea rece a marilor catedrale. Nu strivește omul prin dimensiune și nici nu îl uimește prin bogăție. Îl apropie. Îl adună. Îi amintește că Dumnezeu poate fi căutat și într-un spațiu mic, într-o comunitate risipită printre dealuri, într-o încăpere făcută din copaci care au crescut cândva sub ploaie și zăpadă.
La Budești Josani, biserica „Sfântul Nicolae”, datată în 1643, păstrează una dintre cele mai puternice expresii ale măiestriei locale. Turnul său este însoțit de patru turnulețe, o particularitate rară între bisericile maramureșene păstrate pe teritoriul României. La Bârsana, biserica „Intrarea Maicii Domnului în Biserică”, ridicată la începutul secolului al XVIII-lea și mutată de-a lungul existenței sale, pare să poarte în propriul destin povestea unei credințe care și-a schimbat locul dar nu și rostul. Pictura interioară realizată la începutul secolului al XIX-lea transformă lemnul într-o amplă narațiune biblică.
La Ieud, la Desești, la Poienile Izei, la Rogoz, Plopiș și Șurdești, arhitectura se schimbă în detalii, proporții și soluții constructive, dar rămâne unită de aceeași aspirație. Corpurile bisericilor sunt înguste și înalte, acoperite cu șindrilă, iar turnurile zvelte se ridică în partea vestică, alcătuind o expresie unică a peisajului cultural maramureșean. Cele opt monumente nu sunt copii ale unui singur model, ci mărturii ale diversității și inventivității meșterilor din epoci și zone diferite.
Privite împreună, bisericile par o constelație coborâtă pe pământ. Fiecare sat are steaua lui întunecată, înfiptă adânc în istorie. Între ele nu există numai drumuri, ci legături nevăzute. Clopotele lor au anunțat aceleași sărbători, aceleași primejdii, aceleași nașteri și morți. Sub acoperișurile lor au fost botezați copiii, au fost cununate familiile și au fost petrecuți cei plecați. Ele nu au fost niciodată simple clădiri. Au fost centrul spiritual al unei lumi.
În jurul lor, viața satului își găsea măsura.
Clopotul nu indica doar ora slujbei. El spunea că cineva s-a născut, că cineva a murit, că vine furtuna, că se apropie primejdia sau că este vremea bucuriei. Sunetul lui trecea peste case și grădini, peste fânețe și ape, adunând oamenii într-o singură respirație. Într-o comunitate fără telefoane, ecrane și rețele, turla era cel mai înalt punct de comunicare. Unea văzutul cu nevăzutul, satul cu cerul și omul singur cu ceilalți.
Astăzi, lumea din jurul bisericilor se schimbă cu o viteză pe care vechii meșteri nu și-ar fi putut-o imagina. Casele se înalță din beton, porțile se fabrică în serie, șindrila este înlocuită, iar liniștea satului este spartă de motoare, cabluri și construcții fără rădăcină. Uneori, biserica de lemn rămâne asemenea unei ființe bătrâne într-o fotografie care nu-i mai aparține.
Aici începe adevărata noastră responsabilitate.
Includerea în patrimoniul UNESCO nu este o medalie agățată pe pieptul Maramureșului și nici o formulă bună pentru pliante. Este un avertisment solemn. Ceea ce am primit nu ne aparține în întregime. Suntem doar oamenii prin ale căror mâini această moștenire trebuie să treacă mai departe.
O biserică de lemn nu moare numai atunci când arde sau se prăbușește. Poate muri și atunci când este restaurată fără pricepere, când este înconjurată de construcții agresive, când pictura se degradează în tăcere, când comunitatea nu o mai simte ca fiind a sa sau când devine doar un decor pentru fotografii făcute în grabă.
Patrimoniul nu înseamnă să conservi o formă goală. Înseamnă să păstrezi legătura vie dintre monument, loc și oameni.
Bisericile acestea nu cer să fie privite exclusiv ca niște supraviețuitoare ale trecutului. Ele ne întreabă ce fel de viitor suntem capabili să construim. Un viitor în care frumusețea mai are nevoie de răbdare. În care lucrurile importante nu sunt neapărat cele mai mari. În care progresul nu presupune distrugerea memoriei. În care identitatea nu este un costum îmbrăcat la sărbători, ci o formă de responsabilitate zilnică.
Lemnul lor poartă urmele securii dar și atingerea palmelor. Poartă fumul lumânărilor, frigul iernilor și căldura verilor. A fost viu înainte de a deveni biserică și continuă să trăiască altfel după ce pădurea din care a venit a dispărut. În fiecare fibră există o mișcare imperceptibilă, o respirație lentă a materiei.
Poate de aceea aceste biserici nu par construite, ci crescute.
Au rădăcini în cimitire și coroane în cer. Sub ele dorm oamenii care le-au ridicat, iar deasupra lor trec norii pe care i-au privit și aceia. Între pământ și lumină, turlele păstrează dreaptă o legătură pe care modernitatea nu a reușit încă să o rupă.
Când se lasă seara peste Maramureș și satele se sting încet, bisericile de lemn rămân pentru câteva clipe cele mai întunecate și mai limpezi forme ale peisajului. Nu strălucesc, nu se impun și nu cer nimic. Doar stau acolo, în tăcere.
Iar tăcerea lor spune că au existat oameni care au știut să transforme copacul în adăpost, meșteșugul în artă și frica de moarte în rugăciune.
Spune că, înaintea noastră, alte generații au înțeles că o comunitate nu trăiește numai din pâine, drumuri și case. Trăiește și din lucrurile pe care refuză să le uite.
Bisericile de lemn din Maramureș sunt asemenea unor corăbii rămase pe munte după retragerea unei mări nevăzute. În trupurile lor întunecate au salvat credința, priceperea și memoria unui popor. Au traversat secolele fără să plece nicăieri și au ajuns până la noi purtând înăuntru chipurile celor care le-au trecut pragul.
De aceea, când intrăm într-una dintre ele, nu vizităm pur și simplu un monument UNESCO.
Intrăm, pentru o clipă, în nemurirea lemnului.
Dan Cristian COARDĂ
